Când mulți oameni își amintesc seara de 30 octombrie 2015, revăd flăcările din Colectiv, muzica întreruptă brusc și avalanșa de consecințe medicale și politice care au urmat. Acest material tratează promisiunile neonorate privind centrele de arsuri din România, victimele trimise în străinătate pentru a supraviețui și responsabilitatea limitată a celor implicați, la un deceniu de la tragedie.
Pe scurt, după incendiul din Colectiv nu s-au construit centre funcționale pentru arsuri severe în România, deși au fost anunțate numeroase proiecte. În seara de 30 octombrie 2015, la un concert al trupei Goodbye to Gravity, artificiile folosite pe scenă au declanșat un incendiu care s-a extins aproape instantaneu. În noaptea aceea, 27 de tineri au murit pe loc, 162 au fost transportați la 11 spitale din București, iar în săptămânile următoare numărul deceselor a crescut din cauza infecțiilor nosocomiale. Ulterior, bilanțul oficial a ajuns la 65 de morți, majoritatea pierderilor fiind cauzate de complicațiile medicale apărute ulterior.
Chiar și în prezent, pacienții cu arsuri grave din România au șanse semnificativ mai mari de supraviețuire numai dacă sunt transferați în străinătate. Oficial există, teoretic, 34 de paturi pentru cazuri severe, dar lipsa echipamentului și a infrastructurii adecvate face aceste locuri ineficiente. Un exemplu recent este cazul unei persoane rănite în explozia din București din această lună, transferată la un centru specializat din Austria, ceea ce arată că dependența de spitalele din UE nu este doar o amintire din 2015, ci o realitate curentă.
De la tragedie, România a trimis în ultimii doi ani 26 de pacienți cu arsuri în centre din alte state membre. Ministrul sănătății de la momentul relatării, Alexandru Rogobete, afirmase că România nu poate trata orice tip de pacient ars din cauza lipsei infrastructurii și că pacienții care depășesc capacitatea actuală vor fi transferați în Europa până la finalizarea centrului de la Timișoara. Dintre centrele promise, cel din Timișoara pare cel mai aproape de finalizare, cu 78% din lucrări realizate, și ar urma să fie gata până la sfârșitul lui 2025, potrivit Guvernului. Alte proiecte sunt mult mai în urmă: centrul pediatric din București este realizat în proporție de 34%, iar cel din Târgu-Mureș are 36% progres fizic.
Dincolo de aspectul medical, Colectiv rămâne și un simbol al nedreptății pe plan juridic și administrativ. Puțini au fost trași efectiv la răspundere pentru cele întâmplate. Proprietarii clubului, doi pompieri și pirotehniștii au primit condamnări între 6 ani și 11 ani și opt luni. Statul, însă, a rămas în mare parte neatins: singurul oficial de stat închis a fost Cristian Popescu Piedone, fostul primar al Sectorului 4, eliberat după un an dintr-o pedeapsă de patru ani. După eliberare, Piedone a revenit în funcții publice, devenind primar de sector și apoi șef al Autorității pentru Protecția Consumatorilor, o reintegrare care a stârnit critici.
Un dosar mai amplu, în care figurau nume precum fostul ministru al Sănătății Nicolae Bănicioiu, fostul prim-ministru Victor Ponta, secretarul de stat Raed Arafat, fostul ministru de Interne Gabriel Oprea și manageri de spitale, fusese închis în iunie 2024. În iulie 2025, ÎCCJ a decis să trimită dosarul înapoi la Parchet și să redeschidă urmărirea penală, după apeluri. Acest parcurs procedural, dosare mutate, închise și redeschise, nu este neobișnuit în anchetele mari din România și evidențiază dificultățile sistemului de a asigura rapid o responsabilizare clară.
Memoria Colectiv rămâne vie în societate: organizații civice au anunțat un marș în București pe 30 octombrie pentru a marca un deceniu de la tragedie, cerând justiție și subliniind că dosarele închise sau pedepsele anulate nu echivalează cu o soluție reală. Organizatorii au transmis că victimele merită ca vinovații să suporte consecințele, iar vocile celor dispăruți încă sunt auzite prin mobilizarea comunității. Președintele Nicușor Dan a publicat și el un mesaj în care descrie Colectiv ca o oglindă a unui stat care nu funcționează: legi rămase pe hârtie, controale formale și responsabilitate disipată în birocrație. El a recunoscut că presiunea publică a generat unele reforme, dar a subliniat că acestea sunt insuficiente, spitalele încă se confruntă cu deficit de echipamente, centrele de arsuri nu sunt pe deplin operaționale și problema infecțiilor nosocomiale persistă.
Cazul Colectiv deschide teme relevante: conexiunea dintre infrastructura medicală și dreptul la îngrijire, responsabilitatea instituțiilor publice, transparența în gestionarea proiectelor de sănătate și modul în care societatea cere și urmărește reforma. Date concrete, 65 de victime, 34 de paturi teoretice, 26 de pacienți transferați în ultimii doi ani, procente de finalizare de 78% la Timișoara, 36% la Târgu-Mureș și 34% la centrul pediatric din București, arată că există planuri, dar și decalaje între promisiuni și realitate. Redeschiderea anchetei la ÎCCJ din iulie 2025 indică că încă se caută clarificări, dar nu garantează rezultate rapide.
Mesajul public și civic legat de Colectiv nu privește doar trecutul; se referă și la modul în care se construiesc, sau nu, sisteme care salvează vieți aici și acum. Exemplul transferurilor în Austria și alte centre europene arată că, fără investiții reale în echipamente și personal, dependența externă va continua. O statistică simplă, 26 de pacienți tratați în străinătate în doi ani, poate părea mică, dar scoate în evidență o problemă structurală: când un sistem nu este complet funcțional, costurile umane și financiare cresc. Ce urmează este o întrebare practică: finalizarea centrului din Timișoara până la sfârșitul anului 2025 ar putea reduce dependența de tratamente externe, dar doar dacă acest centru dispune de echipamente adecvate și personal instruit.
Care crezi că ar fi pașii prioritari pentru ca România să remedieze atât problema infrastructurii medicale pentru arsuri, cât și lipsa de responsabilizare la nivel instituțional?
Fii primul care comentează