România plătește încă tarife stabilite după modele vechi pentru energie, cauze care provin dinainte de tranziție şi se reflectă direct în facturile curente ale consumatorilor. Expertul în energie Valentin Niculae, invitat la emisiunea Business Focus, a explicat de ce facturile românilor includ taxe și mecanisme care nu ar trebui să existe într-un cadru modern de reglementare și cum aceste practici întreţin ineficiența unor companii de stat.
Niculae atrage atenția că problema nu se reduce doar la cantitatea de energie produsă, ci la costul ei real. Majorarea producției din surse poluante, precum cărbunele, nu reprezintă o soluție simplă pentru scumpiri; chiar dacă am avea mult mai multă capacitate termică, energia obținută ar rămâne scumpă sau chiar mai scumpă decât acum. De aceea, spune el, răspunsul pe termen scurt și mediu este stimularea energiei regenerabile, solară și eoliană, care se instalează relativ rapid, în unu–trei ani, spre deosebire de proiectele mari, cum sunt centralele nucleare, care pot dura cinci–zece ani sau mai mult. Exemplul proiectului de la Doicești, discutat de ani buni fără rezultate concrete, întărește ideea că nu toate soluțiile mari oferă ajutor rapid.
Pe lângă efectele ciclurilor de producție și importurile scumpe în perioadele cu vreme nefavorabilă sau pe timp de noapte, Niculae explică că facturile includ și componente care nu reflectă costul real al producției. El critică acciza aplicată energiei, susţinând că aceasta seamănă cu taxele pentru produse considerate de lux, deși energia nu este un lux. Totodată, taxe introduse cu scopuri investiționale, cum este taxa pentru cogenerare, și-au pierdut utilitatea inițială. Acea taxă ar fi trebuit să strângă fonduri pentru finanțarea unor centrale noi, eficiente, care să ridice randamentul de la 30% la 70–80% și astfel să reducă costurile de producție. În practică, banii au fost folosiți pentru a subvenționa centralele existente care produc în cogenerare, menținând în viață capacități ineficiente precum Elcen sau Ișalnița.
Niculae merge mai departe și afirmă că subvențiile pentru termoficare sunt concepute greșit: nu cetățenii sunt beneficiarii subvențiilor, ci ineficiența unor producători și a rețelelor. Rețelele de transport și distribuție înregistrează pierderi mari, atât de apă cât și de energie, iar producția are costuri ridicate din cauza tehnologiilor învechite și, în unele cazuri, a corupției. Astfel, banii publici ajung să mascheze probleme structurale în loc să le remedieze. Dacă autoritățile ar folosi fonduri europene pentru modernizarea capacităților, argumentează expertul, costul energiei electrice și termice ar scădea natural, iar statul nu ar mai fi nevoit să acorde subvenții care acoperă ineficiența.
De asemenea, Niculae subliniază importanța reducerii birocrației pentru a accelera investițiile verzi și vorbește despre necesitatea unor soluții reale pentru gestionarea rețelelor de distribuție și transport, astfel încât energia să ajungă eficient la consumatori. El avertizează și asupra unei supraestimări a capacităților României: estimează că există o proiecție optimistă cu peste 10.000 MW peste producția efectivă. Importurile în perioade critice devin scumpe, iar acest lucru se resimte în facturi.
Această analiză scoate în evidență două teme esențiale: economia energetică nu funcționează doar prin creșterea producției, ci prin producție mai eficientă și prin corelarea costurilor reale cu tarifele; iar politicile fiscale sau mecanismele de subvenționare pot produce efecte contrare dacă resursele nu sunt direcționate către investiții reale de modernizare. Exemplele, taxa de cogenerare, acciza pe energie, Elcen, proiectul Doicești, ilustrează cum decizii publice vechi continuă să modeleze factura de astăzi. Ce rămâne clar este că o abordare coerentă, axată pe energii regenerabile rapide și pe folosirea fondurilor europene pentru modernizare, ar putea reduce atât costurile, cât și dependența de importuri scumpe.
Taxa de cogenerare, acciza și subvențiile actuale demonstrează cum politici bine intenționate pot genera rezultate departe de scopul urmărit. România trebuie să decidă dacă menține mecanismele care susțin capacități ineficiente sau dacă redirecționează resursele către proiecte verzi implementabile rapid, precum parcurile fotovoltaice și eoliene, și către modernizarea rețelelor cu bani europeni. Creșterea producției din cărbune nu rezolvă problema facturilor în termeni reali și riscă să perpetueze un sistem costisitor. Tu ce variantă crezi că ar asigura mai multă eficiență: investiția prioritară în regenerabile rapide sau reformarea completă a modului în care sunt folosite subvențiile și taxele?
Fii primul care comentează