De mii de ani, oamenii au folosit animale mici și ușor aderente pentru tratarea bolilor, iar broaștele de lipit, nu căpușele, ci hirudineele, și-au câștigat un loc stabil în practica medicală, de la Egiptul antic până în Europa romană și Asia. Istoria utilizării lor în medicină începe cu frescele din mormintele faraonilor din secolul al XVIII-lea î.Hr. și continuă prin recomandările scrise ale medicilor greci, chinezi și indieni, creând un fir care îmbină superstiția, observația empirică și, mai târziu, descoperirile științifice.
Încă din secolul al II-lea î.Hr., poetul și medicul grec Nicandru din Colofon le menționa ca instrumente utile pentru a extrage otrava după o mușcătură periculoasă. Practica se baza pe o logică simplă: dacă sângele transportă o parte din probleme, îndepărtarea unei cantități mici ar putea ameliora starea. Această idee a fost preluată și de Galen, medicul împăratului Marcus Aurelius, care le folosea pentru a restabili echilibrul celor patru umori, sânge, flegmă și bila galbenă și neagră, un concept moștenit de la Hipocrate. Față de tăieturile extinse, utilizarea broaștelor de lipit asigura o sângerare localizată, mai puțin dureroasă și mai controlată; azi știm că aceste animale eliberează substanțe anestezice locale și un anticoagulant puternic, hirudina, ce împiedică coagularea și menține fluxul sanguin.
Popularitatea lor a crescut în Evul Mediu și în epoca modernă timpurie; broaștele de lipit au fost recomandate pentru numeroase afecțiuni, de la gută și boli hepatice până la episoade de melancolie sau epilepsie. Chiar și cuvântul românesc provine din englezo-saxonul leece, care inițial însemna „vindecător” sau „medic”, ceea ce arată legătura profundă dintre aceste creaturi și practica medicală europeană.
Totuși, începutul secolului XX a adus o schimbare majoră: pe măsură ce medicina a progresat, teoria umorală și sângerările sistematice au fost puse la îndoială. Sângerarea generalizată a ajuns să fie considerată, pe bună dreptate, ineficientă și uneori periculoasă, în special când se pierdeau cantități mari de sânge. Broaștele de lipit și-au pierdut treptat din popularitate, dar nu au dispărut cu totul.
În medicina modernă ele și-au recâștigat un rol bine definit: sunt folosite în îngrijirea plăgilor, pentru a elimina sângele în exces după intervenții reconstructive și pentru a restabili circulația în zone unde venele mici nu pot prelua suficient fluid. Saliva lor conține și compuși antiinflamatori care pot diminua edemul, iar hirudina rămâne un anticoagulant natural valoros în anumite situații clinice. Practicienii de astăzi utilizează aceste organisme în contexte controlate, cu protocoale medicale clare, nu ca tratamentul universal din vechime.
Istoria broaștelor de lipit pune în oglindă ritualurile vechi și rațiunea științifică, demonstrând cum un remediu aparent rudimentar poate conține elemente utile, descoperite ulterior prin chimie și fiziologie. Exemple concrete din text, Nicandru, Galen, hirudina și folosirea în chirurgie reconstructivă, ilustrează trecerea de la credință la o practică medicală bazată pe dovezi. Crezi că medicina ar mai putea redescoperi alte tratamente vechi care să-și găsească locul în practica modernă?
Fii primul care comentează