Gândindu-ne la evoluția televizoarelor în ultimele decenii, pare ciudat că un aparat destinat persoanelor în vârstă ar include un buton dedicat AI pe telecomandă. Această situație reflectă cine modelează piața, ce se consideră util și cum se fac alegerile: între simplitate și funcții care aduc profit producătorilor.
Seniorii au folosit ani la rând televizoare „dumb”, adică fără conexiune constantă la internet, și au fost mulți ani mulțumiți. Principalul avantaj al unui televizor fără funcții smart este eliminarea multor necazuri: nu trebuie să înveți interfețe diferite pentru fiecare brand, nu apar actualizări surpriză și nu trebuie să te chinui cu termeni de utilizare scriși cu litere mici. În plus, din perspectiva confidențialității, lipsa conectivității scade riscul ca informațiile despre ce urmărești să fie colectate. Pentru mulți seniori, aceste beneficii nu sunt doar tehnice, ci țin de liniștea de zi cu zi.
Există și o chestiune financiară: un TV „dumb” costă, în general, mai puțin. Mulți pensionari au venituri fixe, iar un ecran cu funcții inteligente integrate și taxe pentru software sau publicitate poate fi mai puțin accesibil. De exemplu, în loc să cumpere un televizor scump cu o interfață complexă, un senior poate folosi un televizor simplu și un stick de streaming când dorește servicii online, soluție mai ieftină, cu aceeași funcționalitate de bază. E ironic că tocmai cei pentru care contează simplitatea ar putea primi modele care complică lucrurile.
Producătorii, însă, au motive economice să promoveze smart TV-urile. Reclamele din aplicații, urmărirea obiceiurilor de vizionare și posibilitatea de a monetiza software-ul sunt surse evidente de venit. De aceea un model „Easy TV” poate veni mai degrabă cu opțiuni sofisticate decât cu un design minimal, prietenos pentru cei care preferă simplitatea. Telefoanele inteligente au urmat deja aceeași traiectorie în altă industrie: dispozitive foarte capabile, pline de funcții pe care mulți utilizatori nu le cer sau nu le înțeleg.
Un alt aspect important e accesibilitatea: televizoarele concepute pentru seniori ar trebui să aibă funcții de acces ușor vizibile și ușor de activat. Subtitrări mari, meniuri cu text clar, telecomenzi cu butoane mari și comenzi vocale simple pot face diferența. Paradoxal, unele modele „adaptate” aduc doar schimbări estetice, fără să rezolve problemele reale de utilizare.
Pe piață există un interes autentic. LG, spre exemplu, a precizat că populația peste 65 de ani din Coreea de Sud a depășit 10 milioane la sfârșitul anului trecut, reprezentând 20% din populația înregistrată. Pentru un producător din Seul, asta înseamnă o categorie emergentă de produse, similară cu abordarea lor pentru dispozitive precum StanByMe. Teoretic, un televizor bine adaptat pentru seniori ar putea fi atât util, cât și profitabil. În practică, însă, dorința de a obține venituri din software pare să orienteze designul către funcții complexe.
Pe scurt, fără vorbe pompoase, televizoarele pentru seniori ar trebui să prioritizeze interfețe familiare, prețuri accesibile și protecția intimității. Asta nu înseamnă neapărat renunțarea completă la conectivitate, ci oferirea unor opțiuni clare și simple: dacă vrei internet, folosești un stick; dacă nu, televizorul rămâne în modul tradițional. Marile companii aleg, de obicei, varianta care aduce venituri pe termen lung, iar impactul asupra utilizatorilor mai puțin tehnici rămâne un aspect secundar.
LG a menționat cifra de 10 milioane de persoane peste 65 de ani în Coreea de Sud și orientarea spre o nouă categorie de produse. Această mișcare evidențiază tensiunea dintre servicii care pot fi monetizate și necesitățile reale ale unor segmente demografice. La final, rămâne o alegere de piață: produse simple și mai ieftine sau aparate inteligente care generează venituri recurente prin software și reclame. Tu ce crezi că s-ar potrivi mai bine bunicilor tăi: un televizor cu butoane mari și fără internet sau unul „easy” cu AI pe telecomandă?
Fii primul care comentează