De la Sputnik până la Starlink, utilizarea spațiului orbital pentru comunicații și cercetare a evoluat continuu, iar SpaceX a depus la Federal Communications Commission o solicitare care propune o schimbare majoră: o constelație de până la un milion de sateliți care, teoretic, ar funcționa nu doar ca relee de internet, ci ca o rețea de centre de date în orbită pentru sarcini de inteligență artificială. Cererea a fost înaintată în Statele Unite și urmărește transformarea orbitei joase într-o infrastructură de calcul distribuit, conectată la rețeaua Starlink existentă și la stații terestre autorizate.
Planul din documente se bazează pe o arhitectură multiplă de altitudini, cu sateliți plasați între 500 și 2.000 km și separați la circa 50 km unul de celălalt. Fiecare satelit ar avea legături optice cu laser către vecini, ceea ce înseamnă că mare parte din traficul intern ar circula prin fascicule de lumină între sateliți, nu prin retransmiteri frecvente până la sol. Pe scurt, intenția este să muți din procesare cât mai aproape de sursa datelor, același principiu al edge computing, aplicat în orbită, pentru a scădea latența și a evita trimiterea întregului trafic către centre terestre.
SpaceX încadrează proiectul și în termeni mai largi, invocând scara Kardashev și ideea unei civilizații de tip II ca referință culturală: mai mult un simbol al ambițiilor tehnologice decât un obiectiv imediat, dar indicând cum compania își imaginează un viitor în care energia solară disponibilă în spațiu și capacitățile de calcul s-ar putea extinde considerabil. Cererea arată că panourile solare ale sateliților pot capta lumină fără întreruperile produse de nori și că gestionarea termică în spațiu este diferită față de Terra. O nuanță importantă: în spațiu nu există curenți de aer, astfel că evacuarea căldurii se face prin radiație; proiectarea radiatorilor și a sistemelor termice ar putea elimina dependența de apă și de infrastructura de răcire folosită în multe centre de date de la sol.
Din punct de vedere al comunicațiilor, propunerea se bazează aproape exclusiv pe legături optice de bandă largă între sateliți, capabile, susține documentația, să transporte trafic de ordinul petabiților cu fiabilitate ridicată. Această plasă optică ar interconecta rețeaua de centre de date orbitale și ar realiza legătura cu constelația Starlink, care la rândul ei ar transmite datele către stațiile terestre autorizate. Așadar modelul nu elimină complet partea terestră; vor rămâne puncte controlate de intrare și ieșire, în timp ce o parte semnificativă a procesării s-ar desfășura în orbita joasă.
Aspectele de reglementare sunt esențiale. Orice sistem satelitar care comunică cu Pământul și utilizează spectru radio intră în regimul de licențiere și coordonare, iar FCC are proceduri specifice pentru stațiile spațiale non-geostaționare. Depunerea SpaceX urmează un tipar obișnuit printre mari operatori: se înaintează propuneri foarte ambițioase pentru a păstra flexibilitate în proiectare și utilizare a spectrului, urmate apoi de negocieri și ajustări. Nu înseamnă că numărul propus va fi aprobat automat integral; totuși însăși propunerea schimbă discuția despre siguranța orbitală, riscul de coliziune și gestionarea deșeurilor spațiale.
La capitolul riscuri, cifrele propuse ridică întrebări legitime. SpaceX a solicitat anterior aprobări pentru până la 42.000 de sateliți pentru Starlink și are deja în jur de 9.500 de sateliți pe orbită, ceea ce ilustrează cât de departe e situația actuală de o rețea de ordinul milioanelor. Supraaglomerarea orbitelor, necesitatea manevrelor de evitare și obligațiile de urmărire și raportare sunt teme foarte discutate în comunitatea spațială. Propunerile recente de actualizare a cadrului legal pun accent pe urmărirea sateliților și pe obligațiile de evaluare și diminuare a riscurilor, iar astfel de cereri amplifică presiunea pentru reguli mai stricte.
Un alt punct central în documente este legătura cu Starship, lansatorul pe care SpaceX îl dezvoltă pentru sarcini grele. Volumul de hardware necesar pentru o flotă atât de vastă ar necesita rachete capabile să transporte mase considerabile către orbită, iar costul pe kilogram lansat este considerat de companie factorul decisiv pentru fezabilitatea modelului. Documentația include un exemplu numeric pentru a ilustra potențialul: dacă s-ar lansa anual o masă totală de 1.000.000 de tone de sateliți, iar fiecare tonă ar furniza 100 kW de putere de calcul, rezultatul ar fi o creștere anuală de 100 gigawați de capacitate de calcul pentru AI. Ca reper, 100 GW înseamnă 100.000 MW, o mărime care leagă imediat propunerea de discuțiile despre energie, infrastructură și limitările centrelor de date terestre.
Propunerea mai descrie ideea de hardware diversificat: nu ar fi un singur model de satelit, ci variante adaptate pentru diferite benzi orbitale, pentru a optimiza performanța în funcție de condiții locale, expunere la radiații, densitate de trafic, vizibilitate către stațiile de la sol și cerințe de manevră. Modularitatea și posibilitatea de iterație rapidă sunt prezentate ca necesare pentru controlul costurilor și al riscurilor pe termen lung. În plus, SpaceX susține că o astfel de infrastructură ar necesita operațiuni continue relativ reduse, deoarece energia solară și designul termic ar diminua dependența de rețelele de utilități terestre.
Pentru utilizatorul final, schimbarea s-ar putea manifesta nu printr-o antenă diferită în curte, ci prin mai multă procesare realizată înainte ca datele să ajungă la sol. Legăturile laser între sateliți pot oferi lățimi de bandă mari și pot reduce numărul salturilor către Pământ, ceea ce e deosebit de atractiv pentru aplicații AI sensibile la latență. Totuși, beneficiile revendicate trebuie echilibrate cu provocările operaționale și de securitate: monitorizarea continuă a zborurilor, planuri clare de dezorbire și norme care previn acumularea de deșeuri spațiale.
Documentele rămân, în esență, un amestec între parametri tehnici concreți și proiecții ambițioase despre ce ar putea însemna o rețea de centre de date în spațiu. Deși mulți analiști anticipează un număr efectiv mult mai mic decât cel solicitat inițial, chiar un procent dintr-un milion ar însemna o constelație fără precedent ca dimensiune. La sfârșitul lunii ianuarie, lansările recente plasaseră numărul sateliților Starlink la peste 9.600, subliniind contrastul dintre ceea ce există și amploarea propusă.
SpaceX propune o constelație de până la un milion de sateliți. Modelul mută discuția despre extinderea capacității de calcul de la rețele electrice, centre de date și consumul de apă, către costul per kilogram al lansărilor, succesul Starship și gestionarea orbitală la scară largă, cu parametri concreți precum 500–2.000 km altitudine, separare de 50 km și legături laser de ordin petabiți. Aceleași cifre, 100 GW ipotetici, 1.000.000 de tone lansate anual, explică de ce subiectul trece rapid dintr-o discuție tehnică într-una politică și de reglementare.
Tu ce crezi: contează mai mult potențialul energetic şi de calcul invocat de SpaceX sau riscurile legate de aglomerarea orbitelor și gestionarea deșeurilor spațiale?
Via (text și foto): HD Satelit
Fii primul care comentează