Conflictul israeliano-palestinian, cu rădăcini care se pierd în milenii și cu transformări hotărâtoare în ultimele opt decenii, rămâne unul dintre cele mai complicate dosare geopolitice contemporane. Traseul conturat de mișcarea sionistă, pozițiile marilor puteri și schimbările regionale au creat un context în care pacea apare adesea efemeră, iar tensiunile revin frecvent.
Statul Israel s-a constituit ca un proiect politic sionist, nu ca expresie omogenă a tuturor evreilor. Nu toți evreii s-au recunoscut în sionism, iar unii sioniști nu sunt evrei. În fapt, numeroase elite sioniste provenite din spațiul rusesc și polonez, în general identificate ca evrei așkenazi, au avut un rol esențial în obținerea sprijinului britanic pentru crearea unui teritoriu în fostele colonii și în asigurarea suportului politic și militar american. Legătura dintre America și Israel a evoluat de la un sprijin inițial, parțial motivat moral, la o interdependență strategică reciproc avantajoasă, prin care Washingtonul a oferit și continuă să ofere asistență substanțială.
Viața politică internă a Israelului include instrumente precum legea întoarcerii, care acordă dreptul persoanelor de religie evreiască de a se stabili în Israel, în absența unei constituții explicite care să stabilească granițele statului. Această dinamică a stimulat repatrierea evreilor din diaspora și, în timp, a susținut un proiect de consolidare teritorială și demografică care a afectat populația palestiniană. De-a lungul deceniilor, sute de mii de palestinieni au fost strămutați, iar Cisiordania a fost fragmentată prin așezări, bariere din beton și reglementări care au complicat viața cotidiană a palestinienilor.
Războiul recent din Gaza a accentuat această tensiune, transformând confruntarea într-un conflict asimetric în care guvernul condus de Benjamin Netanyahu a fost acuzat de depășirea unor limite în modul de reacție. Două luni de represalii au declanșat la nivel global un val de proteste și un aflux de antisemitism fără precedent în multe zone, dar și critici interne venite din comunitatea israeliană și din rândul evreilor din diaspora, inclusiv de la supraviețuitori ai Holocaustului. Organizația Națiunilor Unite a cerut încetarea ostilităților, în timp ce sprijinul militar și financiar american pentru Israel a continuat, mulți observatori considerându-l nepotrivit în fața suferinței din Gaza. Reactiile regionale au inclus furie în lumea arabă, satisfacție în anumite cercuri din Rusia și demonstrații de putere geopolitică din partea Chinei, care privesc Israelul ca pe un avanpost american contrar intereselor lor regionale.
Sub presiunea demonstrațiilor internaționale, fostul președinte american Donald Trump a încercat să medieze un plan de pace, a lansat un set de propuneri și s-a deplasat la Ierusalim și la Sharm el-Sheikh pentru semnături cu valoare simbolică. Deși au avut loc eliberări de ostateci israelieni și liberări parțiale ale palestinienilor arestați, persistă multe rezerve: nici Netanyahu, nici conducerea Hamas nu par complet convinși de anumite prevederi. Încetarea focului a oferit un respiro umanitar, dar nu asigură soluții pe termen lung. Pentru ca acordul de la Sharm el-Sheikh să devină viabil, ar fi necesare schimbări profunde în politica israeliană: abandonarea ambițiilor de extindere teritorială, revenirea la granițele din 1948 și acceptarea unei configurații în care un stat palestinian independent coexiste cu Israelul. Autorul susține, de asemenea, că Israelul ar trebui să renunțe la utilizarea conceptului politic de „popor ales” în scopuri de control, reamintind că fondatorii statului îl concepuseră inițial ca unul laic.
Dacă Israelul nu-și revizuiește politica și rămâne sub influența viziunilor expansioniste sioniste, conflictul cu lumea arabă, și, implicit, cu o parte a comunității internaționale, riscă să se prelungească. Sprijinul american nu este garantat pe termen nelimitat, mai ales dacă presiunea publică și schimbările geopolitice vor determina reevaluarea costurilor politice și strategice ale unei susțineri necondiționate. Între timp, protestele masive din Occident, mobilizarea societății civile și presiunea asupra guvernelor semnalează un punct de cotitură: opiniile publice se activează într-un mod mai puternic decât anterior, iar liderii politici sunt constrânși să reacționeze.
Printre reacțiile neașteptate s-a numărat și declarația prim-ministrului spaniol Pedro Sánchez, care a afirmat că regretă absența unor arme nucleare pentru a opri conflictul din Gaza, o afirmare care a provocat reacții dure din partea unor oficiali israelieni. Astfel de ieșiri alimentează dezbateri despre limitele retoricii politice și riscul escaladării, chiar și la nivel verbal.
Războiul pare, de asemenea, o confruntare internă între curente ideologice evreiești: între cei care doresc o societate normalizată, supusă legilor și normelor internaționale, și cei care susțin viziuni religioase sau politice ce pot justifica politici agresive în numele unor așteptări mesianice. Cine va învinge în această dispută internă va avea un impact decisiv asupra viitorului statului israelian și al vecinilor săi.
Articolul este semnat de prof. dr. Nicholas Dima și este datat 17 octombrie 2025. Tema centrală rămâne neschimbată: o pace durabilă cere schimbări de atitudine, compromisuri și renunțarea la logici expansioniste care au generat suferință pentru mulți. Dacă Sharm el-Sheikh produce pași concreți, precum eliberări de prizonieri și încetarea ostilităților, urmează partea grea: punerea în practică a acordurilor politice, trasarea granițelor și refacerea încrederii între părți. Exemplul planului prezentat la Sharm el-Sheikh arată că decizii precum revenirea la granițele din 1948 sau recunoașterea unui stat palestinian cer concesii reale din partea liderilor: modificări legislative, evacuarea unor colonii și respectarea drepturilor civile. Sunt pași tehnici, administrativi și militari, dar și gesturi politice cu efect major asupra vieților a sute de mii de oameni.
Israelul, legea întoarcerii, sionismul și rolul aliaților externi rămân elemente esențiale ale ecuației. Dacă oricare dintre aceste componente se schimbă radical, poate fi alterat și echilibrul regional. Cât din schimbare va fi determinat de elitele politice și cât de presiunea socială va redirecționa cursul istoriei rămâne deschis. Credeți că planul negociat la Sharm el-Sheikh poate produce transformările structurale necesare unei păci durabile?
Fii primul care comentează