Povestea Sfinților Ioachim și Ana este adusă astăzi în prim‑plan, fiind vorba despre părinții Maicii Domnului, sărbătoriți pe 9 septembrie, ale căror vieți sunt înrămate de tradiții apocrife și de slujbele Bisericii. Chiar dacă Evangheliile nu oferă amănunte, memoria lor a rămas vie în tradiție, conturând portretul unei familii care a trecut prin suferință, răbdare și, în cele din urmă, bucurie pentru creștinătate.
Ioachim și Ana apar în scrieri precum Protoevanghelia lui Iacob. El era din neamul regelui David, iar ea, fiică a preotului Matan, din seminția lui Levi. Din această familie izvorăște și o legătură de rudenie interesantă: Ana era sora Mariei, mama Salomeei, și a Soviei, mama Elisabetei, astfel încât Iisus și Ioan Botezătorul sunt veri. Povestea lor pornește de la o durere pe care astăzi o recunosc mulți părinți: lipsa pruncilor. Într-un episod dur, Ioachim este umilit la templu; arhiereul Isahar respinge jertfele aduse pentru că era fără copii, iar un alt credincios îl mustră pentru că nu a lăsat sămânță în Israel. Nu e o imagine plăcută, dar reacția lor nu a fost de revoltă.
În loc să caute vinovați, Ioachim și Ana se retrag în rugăciune și post. Răbdarea lor este răsplătită: un înger le vestește că vor avea o fiică, a cărei naștere va aduce bucurie lumii, pentru că din pântecele acelei fete, Maria, se va naște Fiul lui Dumnezeu ca om. Minunea arată, potrivit tradiției, că rânduielile firii pot fi biruite când Dumnezeu voiește. Maria se naște din părinți înaintați în vârstă, fapt care a uimit și a dat sens credinței multora.
Părinții o cresc și o îngrijesc pe Maria până la vârsta de trei ani, apoi o duc la Templul din Ierusalim, unde rămâne vreme de doisprezece ani, conform tradiției. Tot după această tradiție, Ioachim ar fi murit la 80 de ani, iar Ana la 79. Pomenirea adormirii Sfintei Ana se ține pe 25 iulie. În calendarul bisericesc, Ioachim și Ana sunt pomeniți frecvent la slujbe; rugăciunile încheie adesea serviciile cu invocări pentru mijlocirea lor.
În România, moaștele Sfinților Ioachim și Ana au fost aduse la Catedrala Patriarhală din București pe 23 august 2013, cu binecuvântarea Preafericitului Daniel, de către o delegație a Bisericii Ortodoxe din Cipru. Gestul a avut rezonanță în rândul credincioșilor, oferind prilej de evlavie și reamintind legătura dintre tradițiile locale și cele mai vechi credințe creștine.
Numele lor poartă însemnătăți vechi: Ioachim provine din ebraică și înseamnă „Iahve a îndreptat” sau „Iahve a ridicat”, iar Ana înseamnă „Iahve a avut milă” sau „Iahve s‑a îndurat”. Aceste semnificații reflectă rolul pe care tradiția îl atribuie: persoane alese prin rugăciune și îndurare.
Rugăciunile adresate Sfinților Ioachim și Ana sunt bogate în imagini și cereri: se cere ocrotire împotriva primejdiilor, mijlocire pentru cei neputincioși și sprijin pentru familii. Textele le acordă calitatea de mijlocitori pentru cei care doresc prunci și de ajutor pentru cei aflați în suferință. Acatistul și troparul lor se rostesc la slujbe și în rugăciunile personale ale credincioșilor în căutare de alinare și sprijin.
Povestea acestor sfinți mărturisește despre răbdare, statornicie în credință și dragoste părintească. Ea a fost conservată atât prin texte liturgice, cât și prin pelerinaje și manifestări devoționale, iar aducerea moaștelor la București în 2013 exemplifică modul în care tradiția rămâne vie și relevantă pentru credincioși. De asemenea, legătura de rudenie dintre Maria și Elisabeta a creat o punte între două figuri centrale ale creștinismului: Maica Domnului și Ioan Botezătorul.
Acatistul și rugăciunile închinate lor oferă un limbaj spiritual pentru cei care caută mijlocirea înaintea lui Dumnezeu: cereri pentru izbăvire de primejdii, pentru unitate în familie și pentru revenirea celor căzuți la pocăință. Practica pomenirii lor la slujbe și rugăciunea pentru ocrotirea lor le păstrează rolul în viața bisericească și familială.
Aducerea moaștelor la Catedrala Patriarhală, pomenirea din 9 septembrie și acatistul rămân repere palpabile ale unei tradiții care unește istoria biblică, scrierile apocrife și viața liturgică contemporană. Cum vezi rolul acestor tradiții în viața religioasă de azi?
Fii primul care comentează