Despre cine, ce și unde: Sfantul Cuvios Pimen cel Mare, născut în jurul anului 340 în Egipt, este prăznuit pe 27 august. S-a retras împreună cu cei șase frați ai săi în pustia Sketis și a devenit unul dintre îndrumătorii de seamă ai părinților și sihaștrilor din Egipt și Tebaida, trecând la cele veșnice după anul 450, la vârsta de 110 ani.
Pimen a rămas cunoscut nu printr-o lucrare sistematică, ci prin apoftegme, vorbe scurte, pline de tâlc, strânse în Pateric, unde se regăsește esența învățăturii părinților pustiei. Ce ne învață el, pe scurt, și cum se potrivesc acele sfaturi unei vieți cotidiene?
Smerenia. Pentru Pimen, smerenia era cel mai de preț dar al unui călugăr. Nu e vorba aici de a te micșora din complezență, ci de a avea o atitudine care face posibilă rugăciunea și o viață plăcută lui Dumnezeu. Practic: a lua lucrurile în mod realist, nu teatral.
Tăcerea. Starețul sublinia importanța tăcerii ca mijloc de alungare a gândurilor tulburătoare și ca sursă a unei stări de pace interioară. Tăcerea nu e neapărat absența vorbirii, ci o disciplină care limpezește mintea, cam ca o pauză de respirație pentru suflet.
Răbdarea. Pimen mărturisea că răbdarea e esențială în fața ispitelor și a suferinței. Prin răbdare ne apropiem de Dumnezeu și devenim model pentru ceilalți. Nu un apel la pasivitate, ci la continuitate și perseverență.
În Pateric apar multe întâmplări care ilustrează aceste idei. O scenă clasică: un frate vine tulburat, gata să plece, pentru că a auzit lucruri nefolositoare despre un alt frate. Pimen îl pune să compare o trestie mică cu o grindă solidă. Concluzia e limpede: greșelile tale pot avea greutate mult mai mare decât micile greșeli ale altuia. Mesajul e simplu: nu lăsa zvonurile să-ți tulbure liniștea.
Altă întâmplare arată blândețea practică a starețului. Unii bătrâni se întrebau dacă ar trebui să mustre pe cei care adorm în biserică, dar Pimen răspunde altfel: dacă-l vezi pe frate dormind, pune-i capul pe genunchii tăi și lasă-l să se odihnească. Răbdare și grijă, nu judecată aspră.
Despre pocăință, Pimen adopta o abordare directă: nu exagera. Când un frate propune trei ani de asceză pentru un păcat greu, staretul spune că e mult. Chiar și o perioadă de 40 de zile pare prea mult pentru el. Pimen crede că pocăința sinceră și hotărârea de a nu te întoarce la păcat sunt acceptate de Dumnezeu rapid, chiar în câteva zile, dacă e adevărată. Atenție: nu e vorba de grabă, ci de autenticitate.
Despre post, răspunsul său e echilibrat: mai bine a mânca puțin în fiecare zi decât extreme de asceză. Asemeni multor părinți ai pustiei, Pimen preferă o cale potrivită minții și inimii, care evită mândria spirituală.
Când vine vorba de vorbit sau tăcut, răspunsul său este și el echilibrat: cel care grăiește pentru Dumnezeu face bine, la fel și cel care tace pentru Dumnezeu. Contează motivația, nu forma.
Există și un episod amuzant, dar plin de substanță: un monah venit de departe, vorbind despre lucruri înalte din Scriptură, e întâmpinat de Pimen cu tăcere. Când pleacă supărat, ucenicul întreabă de ce nu a răspuns starețul. Pimen spune fără emfază că acel călător vorbea de cele cerești, pe când el se pricepea mai mult la cele pământești. Uneori modestia și recunoașterea limitelor spun mai mult decât o lecție lungă.
Numele Pimen vine din greacă și înseamnă pastor. I se potrivește: a fost un îndrumător spiritual care avea grijă de suflete, nu în sensul grandilocvent, ci ca un călăuzitor calm și atent.
Aceste învățături rămân utile și azi: smerenie, tăcere, răbdare, echilibru în asceză și recunoașterea propriilor limite. Paradoxal, vorbele scurte ale pustiei spun multe despre o viață trăită cu măsură.
Te-ai regăsit în vreuna dintre aceste atitudini?
smerenie, tacere, răbdare — sună bine, dar ce știu eu.