Să discutăm despre semnificațiile, originile şi obiceiurile legate de Înălţarea Sfintei Cruci, prăznuită la 14 septembrie în calendarul Bisericii Ortodoxe. Această zi aminteşte atât de găsirea lemnului Sfintei Cruci de către episcopul Macarie al Ierusalimului în anul 335, la porunca împărătesei Elena, cât şi de readucerea şi înălţarea crucii înaintea credincioşilor de către patriarhul Zaharia în anul 630, după ce împăratul Heraclie o adusese din Persia.
Povestea porneşte în secolul al IV‑lea, când fiul împărătesei Elena, Constantin cel Mare, ridică la 13 septembrie o biserică peste mormântul Domnului, iar în ziua următoare Macarie arată pentru întâia oară sfântul lemn credincioşilor. Astfel, 14 septembrie devine prilej de cinstire a Sfintei Cruci, deşi evocarea lemnului are rădăcini şi mai vechi: învăţătura apostolică şi tradiţia creştină subliniază din timpuri străvechi semnificaţia Crucii. Pavel le scria galatenilor că singurul său motiv de mândrie este Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, iar în epistolele sale apare şi ideea că pentru unii Cuvântul Crucii pare nebunie, iar pentru cei mântuiţi este puterea lui Dumnezeu. Aceasta arată că semnificaţia teologică a crucii era prezentă încă din primele veacuri.
Icoana praznicului surprinde momentul arătării: episcopul Macarie, aşezat pe un loc înalt, binecuvântează cu Sfânta Cruce, flancat de doi diaconi, iar în lateral sunt zugrăviţi împăraţii Constantin şi Elena. Alte reprezentări includ cele trei cruci descoperite de Elena, Crucea Domnului şi ale tâlharilor, sau scene cu învierea unui adormit prin puterea Sfintei Cruci. În iconografie, preoţii şi credincioşii apar în stânga şi în dreapta, toate elementele ilustrând solemnitatea momentului şi impactul vizual al arătării Lemnului Sfânt.
Pe lângă 14 septembrie, Sfânta Cruce este cinstită şi în alte perioade ale anului: în a treia duminică din Postul Mare, pe 7 mai pentru Arătarea Semnului Sfintei Cruci împăratului Constantin, episod legat de bătălia împotriva lui Maxenţiu, când semnul crucii ar fi apărut şi fost pus pe steaguri şi scuturi, şi pe 1 august, când se pomeneşte Scoaterea Sfantului Lemn, legată de eliberarea grecilor din captivitate. Aceste date evidenţiază rolul simbolic şi practic al Semnului în istorie şi în viaţa comunităţii.
Sărbătoarea din 14 septembrie se ţine cu post, pentru că ne aminteşte de patimile şi moartea Mântuitorului. În folclor, Ziua Crucii mai primeşte denumiri populare: Carstovul Viilor, pentru că începe culesul viilor, şi Ziua Şarpelui, întrucât se crede că reptilele încep să se retragă în pământ. Astfel ritualul religios se împleteşte cu ritmurile agricole şi cu credinţele locale, iar imaginile iconografice completează cadrul sacru.
De‑a lungul timpului tema Crucii a inspirat texte de cult, icoane, acatiste şi predici, iar locurile din Ierusalim legate de descoperirea şi păstrarea Lemnului Sfintei Cruci rămân puncte de referinţă pentru memoria creştină. Numele unor personalităţi istorice, împărăteasa Elena, Macarie al Ierusalimului, împăratul Heraclie, patriarhul Zaharia, apar constant în relatări, pentru că fără ele istoria acestei zile ar fi incompletă.
Icoanele ce reprezintă praznicul pot funcţiona ca scurte lecţii vizuale: postura episcopului, prezenţa împăratului şi a împărătesei, cele trei cruci, vindecarea prin puterea lemnului, toate acestea transmit credinţei un mesaj atât teologic, cât şi comunitar. Cinstirea de trei ori pe an arată că Sfânta Cruce nu este doar un simbol izolat, ci un reper ritmic în calendarul bisericesc.
Sfânta Cruce apare ca element concret care leagă istoria bisericii de viaţa rurală şi de tradiţiile populare. Ce semnificaţie practică sau spirituală atribuiţi voi acestei sărbători, ştiind că 14 septembrie marchează atât descoperirea lemnului, cât şi întoarcerea lui la Ierusalim?
Fii primul care comentează