România se pregătește pentru 2026 într-un cadru macroeconomic dificil: inflaţie peste ţintă, dobânzi ridicate şi un deficit bugetar persistent care exercită presiune asupra finanţelor publice. Analiza vine din perspectiva pieţelor internaţionale şi arată de ce coordonarea între politica monetară şi cea fiscală rămâne esenţială pentru stabilitatea economică.
De la finalul lui 2019 până în prezent, politica monetară din România a evoluat de la relaxare la restricţie. În intervalul 2019–2021, rata de politică monetară a fost sub nivelul inflaţiei, generând dobânzi reale negative şi stimulând creditarea şi consumul. Ulterior, şocurile energetice şi geopolitice au împins inflaţia peste 17%, iar Banca Naţională a majorat rapid rata-cheie, ajungând la 7, 00% la sfârşitul lui 2023 şi stabilizându-se apoi în jurul valorii de 6, 50%. Această modificare a urmărit ancorarea aşteptărilor inflaţioniste, dar transmiterea către economie a fost inegală: ROBOR a reacţionat prompt, în timp ce IRCC s-a ajustat cu întârziere, atenuând impactul imediat al restricţiilor asupra cererii interne.
Pe plan fiscal, situaţia a fost mai complexă. Guvernul a iniţiat un proces de corecţie structurală care a inclus majorări ale taxelor indirecte, precum TVA şi accize, şi eliminarea plafonului la preţul energiei. Aceste măsuri urmăresc consolidarea pe termen mediu, dar au efecte inflaţioniste imediate şi ridică probleme de sincronizare cu politica monetară. În plus, cheltuielile mari şi angajamentele bugetare (salarii, pensii, subvenţii) au păstrat un caracter expansionist al bugetului, astfel încât politicile fiscale nu pot fi considerate complet restrictive.
Un aspect recurent este pro-ciclicitatea fiscală: în perioade de creştere economică, veniturile suplimentare nu au fost folosite pentru reducerea deficitului sau pentru constituirea de rezerve, ci pentru creşterea cheltuielilor şi relaxări fiscale. Astfel, deficitele structurale au rămas ridicate chiar şi când economia funcţiona apropiat sau peste potenţial. Exemplul din 2019 este sugestiv: output gap de +0, 9% şi totuşi un deficit de 4, 3% din PIB. Situaţia s-a agravat în 2020, când deficitul a urcat la 9, 2% din PIB din cauza măsurilor anti-criză, dar după 2021 s-au menţinut deficite mari, uneori peste 6% din PIB. Datele din 2024 indică un deficit de 9, 3% asociat cu un output gap negativ, ceea ce reflectă dificultăţi serioase în restabilirea poziţiei fiscale.
Campaniile electorale şi ciclurile politice au complicat suplimentar lucrurile: perioada 2024–2025 a suprapus considerente electorale cu decizii fiscale, diminuând voinţa pentru ajustări ferme şi transferând o mare parte din povara stabilizării către politica monetară. În consecinţă, Banca Naţională a fost nevoită să menţină o poziţie restrictivă pentru o perioadă mai lungă, într-un efort de temperare a inflaţiei şi ancorare a aşteptărilor.
Planul pe termen lung prevede reducerea graduală a deficitului într-un orizont de şapte ani, până sub pragul UE de 3% din PIB, şi o absorbţie eficientă a fondurilor din Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă. Aceste orientări sunt necesare, dar nu suficiente: fără disciplină fiscală credibilă, măsurile riscă să rămână ineficiente, iar efectele pe termen scurt ale unor ajustări (creşteri de TVA, eliminări de subvenţii) pot alimenta inflaţia. O sincronizare clară între consolidarea fiscală, absorbţia PNRR şi reformele solicitate de organizaţiile internaţionale devine esenţială pentru crearea unui cadru predictibil care să stimuleze investiţiile.
Tema centrală rămâne coordonarea: în timp ce BNR adoptă o politică monetară restrictivă şi contraciclică pentru a stabili ancore inflaţioniste, politica fiscală a manifestat adesea un comportament prociclic care a amplificat dezechilibrele. Pentru 2026, priorităţile sunt evidente: reducerea graduală a deficitului, absorbţia eficientă a fondurilor din PNRR, finalizarea reformelor agreate cu organizaţii precum OECD şi menţinerea unei politici fiscale transparente şi predictibile. Numai astfel se pot crea condiţii pentru stabilitate, costuri mai reduse ale finanţării şi un mediu mai favorabil investiţiilor.
Menţinerea ratei-cheie la 6, 50% de către BNR şi raportarea unui deficit de 9, 3% pentru 2024 sunt date concrete care evidenţiază provocările: ancorarea inflaţiei şi restabilirea echilibrului bugetar vor necesita timp şi măsuri coordonate. Creşterea TVA şi eliminarea plafonului la energie sunt intervenţii recente care au impact imediat asupra preţurilor şi complică transmiterea politicii monetare. Este clar că mixul de politici trebuie ajustat astfel încât costul stabilizării să nu fie suportat exclusiv de consumatori sau de sectorul bancar.
Planurile pe termen mediu sunt rezonabile pe hârtie, însă eficienţa lor depinde de consecvenţa implementării şi de voinţa politică de a menţine disciplina fiscală. Reformarea structurii cheltuielilor publice, prioritizarea investiţiilor productive şi consolidarea instituţională în domeniul finanţelor sunt elemente care pot face diferenţa. România dispune de instrumente şi resurse, dar succesul va depinde de sincronizarea clară între ministerul de finanţe, autorităţile care gestionează PNRR şi Banca Naţională.
Datele menţionate, rata de politică monetară la 6, 50%, deficitul de 9, 3% pentru 2024, creşterea ratei până la 7, 00% în 2023 şi obiectivul de sub 3% din PIB în şapte ani, subliniază necesitatea unor politici constante. Aplicate corect, reformele din PNRR şi disciplina fiscală pot diminua presiunile inflaţioniste şi pot îmbunătăţi perspectivele unei creşteri durabile. Gândeşte-te la acest proces ca la întreţinerea unei maşini: mecanica monetară trebuie să funcţioneze împreună cu caroseria fiscală, altfel mersul devine instabil. Având în vedere cifrele şi măsurile, ce ar trebui prioritizat imediat pentru stabilizarea economiei?
Fii primul care comentează