Realismul a apărut ca o negare: a miturilor prefabricate și a eroului desăvârșit. În Franța secolului al XIX‑lea, pictorii și scriitorii au ales să redea viața așa cum este, cu noroi, muncă, oboseală și umilințele zilnice, schimbând astfel perspectiva asupra lumii și oamenilor. De la tablourile cu țărani la romanele care surprindeau decăderea micii burghezii, Realismul a instaurat o estetică bazată pe observație și veridicitate.
Curentul realist nu a fost doar un fenomen estetic, ci și o reacție la romantism și la regulile clasice. Țelul era clar: redarea fidelă a realității, fără idealizări sau artificii. În literatură, teatru și pictură accentul s‑a pus pe viața cotidiană, pe probleme sociale și pe personaje obișnuite, oameni din clasele mijlocii și inferioare, cu aspirații modeste sau cu mari deziluzii. Stilul a fost sobru, fraza limpede, tonul obiectiv, iar preocuparea pentru detaliu și psihologia personajelor se apropia de ceea ce astăzi am numi documentar.
Epoca de glorie a realismului în Franța acoperă aproximativ 1850–1880, deși rădăcinile vin din tradiții mai vechi: pictura secolului XVII sau romanele engleze din secolul XVIII. Gustave Courbet în pictură și Gustave Flaubert în literatură sunt figuri care au stabilit direcția. Curentul s‑a răspândit rapid în Europa și America, influențând teatrul, cinematograful și sculptura, și lăsând urme adânci în secolul XX.
În pictură, respingerea idealizării a devenit principiu. Courbet a surprins scene cotidiene, înmormântări rurale, muncitori la treabă, interioare modeste, provocând scandal printre cei obișnuiți cu subiectele istorice sau mitologice. Școala de la Barbizon, cu Jean‑François Millet și Théodore Rousseau, a pus accent pe natură și viața țăranilor, arătând munca câmpului fără podiumuri și fără aură eroică. Adevărul, în locul frumuseții idealizate, a devenit noua valoare estetică.
În proză, realismul a rupt legătura cu romanul romantic. Flaubert, prin Madame Bovary, a dovedit că banalul și micile frustrări ale burgheziei pot constitui materie literară serioasă. Autori ca Goncourt, Émile Zola, Tolstoi sau Dickens au creat romane ample, încărcate de detaliu social și analiză psihologică. Personajele nu mai erau eroi epici, ci oameni obișnuiți, uneori învinși, uneori visători, frecvent dezamăgiți.
Teatrul realist a eliminat replicile grandilocvente și decorurile artificiale. Dramaturgi precum Henrik Ibsen, Cehov sau Strindberg au scris piese în care încăperile păreau camere reale, conflictele erau domestice sau sociale, iar limbajul personajelor era firesc. Publicul a început să se regăsească în povestirile de pe scenă, iar teatrul a devenit un spațiu de reflecție asupra cotidianului.
Filmul a preluat principiile realismului. Neorealismul italian, ilustrat de De Sica sau Rossellini, folosea actori neprofesioniști, lumină naturală și subiecte sociale pentru a reda viața fără filtre. În Franța, cinéma vérité a combinat documentarul cu ficțiunea, transformând ecranul într‑o oglindă mai puțin cosmetizată a realității.
Lista creatorilor asociați realismului cuprinde nume importante: Gustave Courbet (pictorul care a pus sub semnul întrebării convențiile), Gustave Flaubert (proza cu stil auster), Jean‑François Millet (simbol al demnității muncii rurale), Henrik Ibsen (aducerea problemelor sociale în teatru) și Lev Tolstoi (realism psihologic și social în romane vaste precum Anna Karenina sau Război și pace). Fiecare a contribuit la o artă care observă, cercetează și relatează.
Realismul românesc și‑a consolidat poziția în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea. Nicolae Filimon a semnat primul roman realist autohton, Ciocoii vechi și noi, expunând corupția și ipocrizia societății bucureștene. Ion Luca Caragiale a folosit satira și critica socială în piese precum O scrisoare pierdută, demascând jocurile politice și moravurile urbane. Liviu Rebreanu, în Ion, a prezentat lupta țăranului pentru pământ, iar Ioan Slavici, în Moara cu noroc, a investigat lăcomia și degradarea morală a mediului rural. Ion Creangă a combinat observația realistă cu umorul în Amintiri din copilărie, reușind să redea viața rurală cu naturalețe.
Lucrări reprezentative ale realismului includ O înmormântare la Ornans de Courbet, pictură care a scandalizat prin tratarea unei scene simple cu solemnitatea unui eveniment istoric; Culegătoarele de spice de Millet, o evocare vizuală a muncii și sărăciei rurale; Madame Bovary, roman‑emblemă al realismului literar; Anna Karenina, exemplu de realism psihologic și social; și Comedia umană a lui Balzac, un proiect vast de portretizare a societății post‑napoleoniene.
Imaginea finală din materialul original, Omul disperat de Courbet, sugerează că realismul nu se ferește de confruntarea cu condiția umană în complexitatea ei. Dimpotrivă, o înfruntă fără cosmetizări, cu observație atentă și spirit critic.
Madame Bovary rămâne un etalon literar, iar O înmormântare la Ornans demonstrează cum o scenă aparent banală poate surprinde gravitatea unei epoci. Realismul a schimbat așteptările: arta nu trebuie să înfrumusețeze, ci să redea. Această direcție a deschis calea literaturii moderne, teatrului contemporan și cinematografiei documentariste. Ce autor sau operă ți‑a schimbat felul în care percepi realitatea?
da, realismele astea…nu-s romance cu eroi perfecta. Courbet m-a iritat prima data. pictura lui e brutala, fara fard. Flaubert la fel, m-a facut sa vad banalitati ca pe bombe. vezi sa nu crezi ca e doar chestie estetica — a schimbat cum se scrie, cum se joaca, cum se filmeaza. Ibsen si Cehov? camere de casa. Neorealismul? oameni obositi in fata camerei. la noi, Caragiale si Rebreanu n‑au fost blanzi. si da, Madame Bovary te scutura. chestii practice: cautati O inhumare la Ornans si vedeti cum arata solemnitatea data taranului. nu e frumos pe bune. si asta imi place. maybe nu prea stiu sa explic, dar asta simt.
da, îmi place realismul, dar uneori plictisește, stiu 🙂