Premierul Ilie Bolojan și-a exprimat condoleanțele după decesul antrenorului Emerich Ienei, subliniind legătura strânsă dintre Ienei și Oradea și momentele semnificative pe care le-a oferit fotbalului românesc. Istoria recentă a fotbalului din țară păstrează imaginea lui Ienei ca pe o personalitate esențială, apreciată atât pentru performanțele obținute pe teren, cât și pentru seriozitatea cu care își conducea vestiarul.
Emerich Ienei a încetat din viață miercuri, la vârsta de 88 de ani, în locuința sa din Oradea. Informația a fost confirmată de personal medical și de apropiați. Cauza probabilă a fost o comoție cerebrală. Vestea a generat imediat reacții din lumea fotbalului: premierul Ilie Bolojan a evocuat Noaptea Câștigătoare, când, sub conducerea lui Ienei, Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni, un episod păstrat în memoria microbistă indiferent de culorile echipei susținute. Pe pagina sa de Facebook, Bolojan a evidențiat rolul definitoriu al antrenorului în ultimele decenii ale fotbalului românesc și legătura acestuia cu Oradea.
Clubul Steaua București a reacționat la rândul său, descriindu-l pe Ienei ca pe unul dintre cei mai importanți tehnicieni români. Reprezentanții clubului au amintit performanța istorică care a pus Steaua pe harta fotbalului european, iar tonul mesajelor a fost unul de respect pentru contribuția sa la marile succese ale echipei.
Ladislau Bölöni, fost elev și prieten, relata cu câteva zile înainte că Ienei obosește ceva mai repede, dar își menține ritualul plimbărilor zilnice pe malul Crișului, unde avea o bancă preferată. Acest detaliu simplu, banca unde obișnuia să se odihnească și saluturile orădenilor, conturează omul din spatele legendelor și trofeelor.
Cariera lui Emerich Ienei e plină de repere importante. Născut pe 22 martie 1937, la Agrișu Mic, a fost mai întâi jucător, evoluând pentru formații precum Flamura Roșie Arad (UTA), Steaua București și Kayserispor. Ca antrenor, a avut mai multe perioade la Steaua, prima în 1975 și ultima în 2000, iar pe plan internațional a condus naționala României în două mandate, între 1986-1990 și în 2000, dar și selecționata Ungariei în 1992-1993. Vârful carierei sale rămâne Cupa Campionilor Europeni din 1986, primul și, până acum, singurul trofeu european major câștigat de un club românesc.
Dincolo de palmares, Ienei a rămas un reper pentru sobrietatea stilului, rigoarea tactică și disciplina impusă în vestiar. Anii ’80, cu performanțele echipelor românești în competițiile europene, au arătat pentru el că experiența și încrederea pot ridica nivelul unei echipe. El însuși povestea cum încerca să le tempereze jucătorilor presiunea și teama, apelând la glume simple sau la replici clare care îi detensionau înainte de partide.
Unele pasaje din modul în care comunica cu jucătorii rămân memorabile prin simplitatea și umorul lor: le spunea să joace fără frică și le minimaliza temerile cu argumente la îndemână, de pildă că oricum nu aveau foarte mulți bani ca să li se poată fura, o remarcă care, în contextul acelor vremuri, suna mai degrabă a ironie blândă decât a platitudine.
Moartea lui Emerich Ienei readuce în prim-plan impactul unei cariere care a legat performanța sportivă de imaginea colectivă a fotbalului românesc. Trofeul din 1986 și calificările la turnee majore rămân repere cunoscute de generații de jucători și suporteri: Cupa Campionilor Europeni, calificarea la Cupa Mondială 1990 și parcursul la EURO 2000 marchează o epocă. La nivel local, legătura sa cu Oradea, plimbările pe malul Crișului și banca preferată, amintește că legendele sportive trăiesc și în gesturi mici, nu doar în vitrinele cu trofee.
Ilie Bolojan și clubul Steaua au oferit reacții oficiale, iar mărturiile celor care l-au cunoscut reflectă respectul pentru disciplina și metoda pe care le-a impus. Istoria jocului, de la perioada în care Ienei a fost jucător până la cariera sa de antrenor, oglindește schimbări tactice și culturale în fotbalul românesc, dar și permanența unor valori precum seriozitatea și rigoarea profesională.
Emerich Ienei rămâne, prin trofee și prin poveștile din vestiar, o figură centrală în amintirea fotbalului românesc. Lecția care rămâne este că o carieră se consemnează atât în cifre, ani, mandate, trofee, cât și în amintirile oamenilor care îl întâlneau pe malul unui râu sau în drum spre stadion. Tu ce apreciezi mai mult când citești despre astfel de personalități: marile victorii sau detaliile mărunte care le humanizează?
Fii primul care comentează