De câteva zile circulă o declarație a președintelui ANAF care a aprins discuțiile despre gemul făcut acasă și, mai general, despre autoconsum: ideea că producția pentru uz propriu ar contribui la așa-numitul gap de TVA. Amintind vremuri când gospodăriile își completau mesele din ce produceau singure, dar și modele europene unde fermierii mici sunt integrați fiscal, tema leagă fiscalitatea de economia reală și deciziile de politică publică.
Noțiunea de gap TVA, explicată pe înțelesul tuturor, înseamnă diferența dintre TVA-ul estimat teoretic și ce se colectează efectiv. Cauzele sunt diverse: evaziune fiscală, insolvențe, erori contabile sau slăbiciuni structurale. Totuși, gemul făcut acasă sau legumele din propria grădină nu sunt operațiuni impozabile din perspectiva TVA, deoarece nu există o livrare contra unei plăți. Prin urmare, strict formal, autoconsumul nu face parte din baza de impozitare a TVA și nu poate produce direct acel gap. Pare firesc, nu? Ca să nu transformăm discuția într-o lecție de drept fiscal, trebuie spus însă că sensul afirmației poate fi metaforic: se sugera că o economie cu multă producție proprie și schimburi informale reduce, la scară largă, baza impozabilă. Asta nu presupune neapărat infracțiune; poate fi doar economie gri, troc sau vânzări ocazionale neformalizate.
Un aspect important ține de statistici: dacă estimările de consum sau calculele pentru PIB nu iau în calcul autoconsumul, baza ipotetică pentru TVA poate fi supraevaluată. Așadar, TVA-ul teoretic devine mai mare decât cel colectat, iar gap-ul pare mai adânc. Pe scurt, ne confruntăm cu diferența dintre ceea ce credem că există economic și ceea ce putem măsura sau impozita. În această lumină, observația președintelui ANAF poate fi interpretată ca o apelare la formalizare: mai multe tranzacții prin canale oficiale ar oferi o bază fiscală mai clară și venituri bugetare mai previzibile. Probabil nu s-a intenționat descurajarea producției casnice, ci o formulare incomodă a unei idei economice.
Din perspectivă sociologică și politică, reacțiile sunt însă justificabile. În România, autoconsumul, în special în mediul rural, este adesea o necesitate, nu un lux. Să sugerezi că gospodarii ar fi vinovați pentru un deficit al veniturilor fiscale poate părea lipsit de empatie și de înțelegere a realității rurale. Contrastul cu țări ca Italia, Spania sau Grecia e elocvent: acolo producția locală și vânzarea directă sunt integrate prin regimuri speciale, taxe simplificate sau plafoane, iar controlul fiscal pune accent pe trasabilitate și înregistrare, nu pe eliminare. În România, micii producători se ciocnesc de bariere birocratice importante, iar capacitatea ANAF de a controla și integra producția locală în circuitul fiscal este redusă. Formalizarea completă a acestei producții ar necesita reforme profunde și soluții adaptate specificului rural, nu simple îndemnuri retorice.
Subiectul are și o dimensiune politică: încurajarea formalizării, înainte sau în locul susținerii producției casnice, poate avantaja indirect marile lanțuri comerciale care dispun de infrastructura și resursele necesare respectării tuturor reglementărilor. Deci nu e doar o problemă tehnică legată de TVA; e și o chestiune de echilibru între sprijinirea micilor producători, accesibilitatea alimentară și necesitățile bugetare ale statului. Modelele europene arată că acceptarea producției locale poate coexista cu exigențe fiscale, dar asta presupune regimuri simplificate, trasabilitate clară și reducerea poverii birocratice pentru fermieri și gospodari.
Observația despre gemul făcut acasă a declanșat, astfel, un dialog necesar: cum se măsoară economia reală, ce trebuie inclus în estimările fiscale și ce instrumente pot transforma schimburile informale în activitate fiscalizată fără a sufoca micii producători. Exemplul Italiei, Spaniei sau Greciei arată soluții practice: regimuri agricole speciale, cote reduse, plafoane sau canale dedicate care permit integrarea producției locale. Pentru România, răspunsul ar trece probabil prin reforme administrative, digitalizarea trasabilității și instrumente fiscale simplificate, nu prin simpla mustrare a gospodinelor.
Președintele ANAF a folosit un termen tehnic, gap TVA, iar dezbaterea care a urmat a scos în evidență tensiuni între realitatea rurală și așteptările fiscale. Cazul ne arată că politicile fiscale trebuie adaptate specificului național și să ofere căi practice de includere a producției locale în circuitul formal, fără a pedepsi necesitățile cotidiene ale gospodăriilor. Cum ar putea arăta, concret, o reglementare care să includă producția casnică fără birocrație excesivă și fără a privilegia doar marile lanțuri? Sunt soluții cunoscute în alte țări: regimuri speciale pentru agricultori, plafoane de venituri neimpozabile, cooperative și piețe reglementate care simplifică raportarea. Tehnologia poate facilita trasabilitatea, iar reducerea poverii administrative ar permite micilor producători să rămână în circuitul fiscal fără efort disproporționat. Ce opțiune pare mai realistă pentru România: adaptarea unor modele europene sau o reformă proprie, construită pe nevoile locale?
Fii primul care comentează