Mișcarea prerafaelită își are originea într-o nemulțumire clară față de academismul victorian și într-o nostalgie pentru pictura medievală și renascentistă timpurie, iar povestea ei pornește în Londra anului 1848, când șapte tineri artiști au decis să respingă regulile stricte ale Academiei Regale și să caute autenticitatea în natură și în simboluri vechi. De la primele scandaluri din saloane până la influența asupra meșteșugurilor și designului, mișcarea a schimbat felul în care era percepută arta în secolul al XIX-lea.
Prerafaelitismul a reprezentat, în esență, o respingere a stilului academic dominat de Sir Joshua Reynolds, pe care fondatorii îl batjocoreau chiar cu porecla „Sir Sloshua”, arătând astfel dispreț pentru maniera „mânjită” și prea convențională a picturii oficiale. Cei șapte fondatori ai Frăției Prerafaelită, Dante Gabriel Rossetti, William Holman Hunt, John Everett Millais, James Collinson, Frederic George Stephens, Thomas Woolner și William Michael Rossetti, semnau inițial lucrările cu monograma P.R.B., păstrând o aură misterioasă și provocatoare. Numele mișcării reflectă clar direcția: revenirea la modelele pre-Rafael, favorizând sinceritatea, claritatea și o legătură directă cu natura.
Aspectul vizual al prerafaeliților este imediat recognoscibil: culori foarte intense, aplicate pe fundaluri aproape albe, detalii aproape fotografice în reprezentarea plantelor, texturilor și chipurilor, și o reducere deliberată a jocului de umbre care conferă imaginii adesea o suprafață plană, dar puternică. Tematic, artiștii au împrumutat din Biblie, din poezia romantică și din literatura medievală, construind scene încărcate de simbolism moral: puritate versus corupție, ispită și mântuire, virtuți clasice transpuse în chipuri feminine care devin atât muze, cât și semne. În fond, era o artă cu mesaje: estetica nu era separată de etică.
Expozițiile lor au stârnit controverse; critici importanți ai vremii, precum Charles Dickens, au considerat unele lucrări scandaloase, dar John Ruskin le-a apărat, apreciind sinceritatea lor artistică. Deși grupul ca organizație a funcționat doar între 1848 și 1852, influența prerafaelită a continuat mult timp după aceea, prin artiști ai „valului al doilea” ca Edward Burne-Jones sau prin activitatea lui William Morris, care a transferat ideile spre design și viața cotidiană.
Pictura a rămas nucleul mișcării: Ophelia, pictată de John Everett Millais între 1851 și 1852, rămâne emblematică pentru minuția cu care a redat natura din jurul personajului tragic din Hamlet. Millais, la fel ca Rossetti și Hunt, a îmbinat realismul minuțios cu un simbolism moralizator. Rossetti a fost și poet, iar publicația The Germ a încercat să promoveze conceptele frăției, demonstrând că prerafaelitismul nu este doar estetică, ci și literatură. Thomas Woolner a aplicat aceleași principii în sculptură, iar în designul interior preferința pentru tapiserii, vitralii și motive botanice a schimbat modul în care se amenajau camerele, integrând arta în viața de zi cu zi.
Câteva opere consacrate ilustrează bine spectrul și intențiile mișcării. Ophelia surprinde natura cu o minuțiozitate aproape obsesivă. Copilăria Fecioarei Maria de Rossetti, semnată cu monograma PRB, folosește simboluri precum crinul sau porumbelul pentru a transmite idei teologice într-un registru vizual arhaizant. Trezirea conștiinței de Holman Hunt este o compoziție clar moralizatoare, înfățișând o femeie în momentul unei revelații, iar Isabella de Millais ilustrează un episod din Decameronul lui Boccaccio, plin de drame personale și amenințări. Interpretarea Bunei Vestiri de Rossetti propune o Maria omenească, vulnerabilă, redată printr-o paletă restrânsă și simbolică.
Efectul practic al ideilor prerafaelitelor se vede cel mai bine în activitatea lui William Morris și a firmei Morris & Company, care au transformat motivele prerafaelite în tapiserii, textile, mobilier și vitralii. Astfel, preocuparea pentru meșteșuguri tradiționale și critica industrializării s-au concretizat în obiecte utile, nu doar în tablouri din muzee. Prin Burne-Jones, acea atmosferă de vis și mit a pătruns în pictură într-un mod ce a influențat estetica perioadei fin-de-siècle.
În România nu s-a constituit o școală prerafaelită propriu-zisă, dar influențele se regăsesc în evoluțiile artistice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Transmiterea ideilor din Occident a facilitat apropierea de simbolism și aprecierea detaliului realist în pictură, iar motivele medievale sau religioase au rezonat cu anumite tendințe locale.
Prerafaelitismul rămâne, prin lucrările și numele unor artiști precum Rossetti, Millais, Hunt, Burne-Jones sau Morris, un exemplu de cum o revoluție artistică poate produce schimbări durabile. Atenția la detaliu în Ophelia, monograma PRB care ascundea o provocare, firma Morris & Company care a transformat idealuri în tapiserii sunt repere concrete ale unei mișcări ce a traversat decenii.
Ophelia rămâne un reper vizual și tehnic, iar Morris & Company demonstrează cum estetica poate pătrunde în obiectele cotidiene. Crezi că astăzi ar fi loc pentru o mișcare asemănătoare, care să îmbine protestul estetic cu producția practică?
Fii primul care comentează