Povestea oamenilor care au ajuns în Australia cu mii de ani în urmă seamănă oarecum cu un film straniu de aventuri: oameni din epoca Pleistocenului întâlnind creaturi uriașe care azi par scoase dintr-un bestiar mitologic. Arheologia indică faptul că primii oameni au pășit pe continent în jurul anului 65.000 î.Hr., iar timp de aproximativ douăzeci de mii de ani au coabitat cu o faună la fel de impresionantă, cât și neobișnuită.
În acea perioadă, câmpiile și pădurile Australiei erau locuite de marsupiale enorme și de păsări incapabile să zboare, mult mai mari decât emu sau casuarii actuali. Printre ele se numărau kanguri cu față scurtă, Zygomaturus trilobus, un fel de giganți de 500 de kilograme, cu un aspect aproape rinoceriform, și Diprotodon optatum, cel mai mare marsupial cunoscut: un mamifer de circa 3.000 de kilograme, incredibil ca mărime, cu un corp asemănător unui bizon, dar cu un bot ce amintește mai degrabă de o marmotă uriașă. Nu e surprinzător că aceste creaturi au rămas în povestirile și arta rupestră ale populațiilor indigene, care par uneori să descrie întâlniri cu specii dispărute.
Extincția acestor megafaune pare să se fi produs între aproximativ 45.000 și 40.000 de ani în urmă. Faptul că oamenii au trăit alături de acești giganți timp de milenii sugerează că sosirea omului nu a fost, cel puțin imediat, echivalentă cu un cataclism instantaneu. Totuși, nu trebuie subestimate efectele activităților umane: vânătoarea sistematică sau utilizarea controlată a focului pentru gestionarea peisajului ar fi putut slăbi populațiile mari de animale, făcându-le mai sensibile atunci când clima s-a schimbat.
În alte părți ale lumii există dovezi directe că oamenii din Pleistocen vânau sau cel puțin valorificau resturile megafaunei dispărute. La nivel global, însă, dezbaterea rămâne deschisă: a fost vinovată în exclusivitate activitatea umană, schimbările climatice asociate sfârșitului epocii glaciare, sau o combinație a ambelor? Probabil răspunsul variază de la loc la loc: modul în care comunitățile umane au interacționat cu mediul a diferit considerabil, influențat de cultură, vegetație, climă și alte condiții locale.
Exemplul Australiei arată că ecologiile locale și istoria umană se pot împleti în moduri neașteptate. Detaliile despre kangurii uriași, Zygomaturus trilobus și Diprotodon optatum ne reamintesc că transformările faunei au cauze multiple: comportamente umane (vânătoare, manipularea focului) pot accelera modificări deja declanșate de variații climatice. Studiile comparative, între situri arheologice care oferă dovezi directe de vânătoare și zone unde astfel de dovezi lipsesc, rămân cruciale pentru a înțelege precis cum au dispărut aceste specii.
Arta rupestră și tradițiile orale ale popoarelor indigene continuă să ofere indicii importante despre coexistența cu animale dispărute, iar interpretarea lor, alături de datele paleontologice și arheologice, conturează o imagine mai nuanțată a trecutului. Ce lecție practică rezultă? Că istoria mediului este țesută din interacțiuni complexe: nume precum Diprotodon, date precum 65.000 î.Hr. și constatările arheologice locale ne atenționează să nu căutăm explicații simpliste pentru fenomene complicate.
Ar fi interesant să ne imaginăm cum ar arăta Australia de azi dacă aceste megafaune ar fi supraviețuit, și ce ne spune asta despre responsabilitatea noastră față de ecosisteme. Tu ce crezi: care dintre factorii menționați ți se pare cel mai plauzibil drept principal responsabil pentru dispariția megafaunei australiene?
Fii primul care comentează