Daniel Daianu a vorbit la un eveniment Curs de Guvernare despre cât de mult se poate reduce deficitul bugetar al României și ce măsuri ar fi necesare pentru a ajunge acolo: scenariul aflat pe masă vorbește despre un deficit sub 6, 5% din PIB anul viitor, posibil apropiindu-se de 6%, și chiar sub 5% dacă problema evaziunii și evitării fiscale este eliminată. Tema nu este nouă pentru România, de la reformele fiscale din anii 2000 până la planurile recente trimise la Bruxelles, discuția despre sustenabilitatea bugetară revine constant, ca un hit care nu iese din playlist.
Daianu explică că, pentru a reduce deficitul, este nevoie mai întâi de un control mai strict al cheltuielilor publice, astfel încât acestea să crească mai puțin decât creșterea nominală a PIB. Pe termen mediu, o astfel de disciplină ar putea aduce deficitul către pragul de 4%. În opinia sa, planul trebuie discutat ca parte a consolidării fiscale post-2026, care până acum s-a bazat în principal pe înghețarea veniturilor, pensii și salarii, și pe majorări de taxe. Sunt măsuri dure, recunoaște el, dar necesare dacă se urmărește stabilizarea.
Un alt punct esențial: Planul Fiscal Structural pe termen mediu pe 7 ani, aprobat anul trecut și validat de Comisia Europeană în ianuarie, a devenit în mare măsură depășit din cauza derapajului bugetar din 2025–2026. Practic, cifrele s-au modificat și este nevoie de revizuirea țintelor și a instrumentelor planificate.
Daianu pune un accent puternic pe ANAF: pentru o creștere durabilă a încasărilor fiscale este indispensabilă o restructurare a Agenției, care în prezent este, după părerea sa, „capturată de grupuri de interes”. Fără o ANAF eficientă și independentă, orice prognoză optimistă privind colectarea rămâne fragilă. Pe scurt, nu poți strânge mai mulți bani dacă instituția care încasează nu funcționează corect, pare un clișeu, dar reflectă o realitate administrativă.
Comentariile lui Daianu mai includ observația că măsurile fiscale adoptate până acum au efecte regresive: impactul lor lovește mai puternic anumite categorii sociale, iar stabilitatea socială rămâne incertă. Din punct de vedere tehnic, el estimează că deficitul structural primar necesită o corecție de 8, 15% din PIB pe parcursul celor șase ani rămași, ceea ce arată amploarea ajustării necesare.
Contextul macroeconomic nu ajută prea mult: impulsul fiscal este negativ, ceea ce limitează posibilitatea unei relaxări monetare, iar politica monetară nu poate compensa dezechilibrele fiscale. Totuși, transferurile din bugetul UE și anumite politici industriale bine direcționate ar putea oferi un impuls limitat de creștere, în special dacă sunt conectate la proiecte cu efect multiplicator pe termen mediu.
Aceste observații conturează o imagine clară: fără reforme instituționale, în special la nivelul colectării fiscale, și fără o repoziționare a cheltuielilor publice, drumul către un deficit sustenabil rămâne lung. România se află la o răscruce fiscală: fie optezi pentru ajustări consistente acum, fie menții cheltuielile și permiți datoriei să devină o problemă mai dificilă pe viitor.
Daianu a menționat în mod explicit ANAF și cifra de 8, 15% din PIB. Raportarea la aceste valori ridică problema că reformele nu sunt doar tehnice, ci și politice și sociale. Cum vor fi implementate schimbările administrative, cum vor fi protejate categoriile vulnerabile de efectele regresive și ce proiecte europene pot susține creșterea rămân întrebări practice, nu doar teoretice. Cum ar putea arăta o reformă reușită a colectării fiscale în România, plecând de la propunerile menționate, și cine va supraveghea aplicarea ei?
Fii primul care comentează