Când discutăm despre spațiu și despre instrumentele care ne ajută să înțelegem atmosfera exterioară a Pământului, numele George Carruthers revine firesc, el a construit în 1972 o cameră ultravioletă dusă pe Lună de astronauții Apollo 16, care a furnizat prima imagine a geocoronei, termen pe care l-a creat el însuși. Acum, o misiune ce îi poartă numele urcă în spațiu pentru a studia tocmai acea zonă greu de cuantificat: exosfera și geocorona terestră.
Observatorul Carruthers cântărește 241 de kilograme și a fost realizat de BAE Systems, cu instrumente oferite de Space Sciences Lab al Universității California, Berkeley. Această parte tehnică pare sobră, dar e esențială: avem de fapt foarte puține date solide despre exosferă. Lara Waldrop, investigatoare principală a misiunii de la Universitatea din Illinois Urbana-Champaign, afirmă fără ocolișuri că nici măcar nu cunoaștem dimensiunile exacte ale geocoronei: nu este clar dacă are o formă sferică sau eliptică, cum se modifică în timp sau care este densitatea atomilor de hidrogen care o compun. Aceste necunoscute fac din Carruthers o oportunitate prețioasă pentru cercetători.
De ce ar fi important pentru noi, cei de la sol? Exosfera joacă un rol semnificativ în modul în care furtunile solare interacționează cu Pământul. Tot pe această cale, foarte lent și pe termen lung, Pământul pierde atomi de hidrogen din vaporii de apă care urcă în straturi înalte ale atmosferei. Procesul este extrem de lent, vorbim de miliarde de ani, deci nu reprezintă un motiv de îngrijorare imediată, liniștește Waldrop. Totuși, înțelegerea acestui proces este utilă pentru cunoașterea evoluției atmosferice și pentru modelarea științifică.
Pe lângă Carruthers, lansarea a transportat în spațiu și alte două misiuni importante, plasate în jurul punctului L1 dintre Soare și Pământ, locul în care forțele gravitaționale se echilibrează astfel încât sateliții pot „veghea” permanent fluxul de particule solare. Una dintre aceste misiuni este SWFO-L1, primul satelit operațional din lume dedicat monitorizării vremii spațiale. Bugetul misiunii este de 692 de milioane de dolari, iar scopul ei este clar: să ofere avertizare în timp real pentru efectele potențial dăunătoare ale furtunilor geomagnetice. Irene Parker, de la NOAA, îl descrie ca pe un fel de far de avertizare pentru ceea ce vine dinspre Soare.
Până acum, NOAA s-a bazat pe sateliți care orbitează Pământul la altitudini joase sau în orbită geostaționară și pe diverse misiuni de cercetare pentru informații despre vântul solar. SWFO-L1, construit tot de BAE Systems, este primul proiect conceput de la început pentru observații continue și în timp real ale vântului solar, iar acest lucru poate crește acuratețea și timpul de reacție pentru protejarea rețelelor electrice, a sateliților și a altor infrastructuri sensibile.
Imaginea de ansamblu cuprinde astfel trei elemente esențiale: o misiune științifică care investighează exosfera și geocorona sub numele Carruthers, instrumente universitare care oferă măsurători specializate și primul satelit operațional dedicat vremii spațiale, SWFO-L1. Fiecare componentă aduce informații care pot clarifica cum interacționează atmosfera superioară cu particulele solare și cum ne putem pregăti mai bine pentru perturbările care vin din spațiu.
Carruthers readuce în actualitate o pagină de istorie științifică începută în era Apollo, iar SWFO-L1 marchează tranziția către monitorizarea continuă și operațională a vântului solar. Dacă vrei nume sau instituții specifice din text: University of California Berkeley Space Sciences Lab, University of Illinois Urbana-Champaign, BAE Systems, NOAA și misiunea SWFO-L1 apar ca actori principali. Rămâne să urmărim datele pe care aceste misiuni le vor transmite și modul în care ele vor influența practicile de protecție a infrastructurilor și înțelegerea atmosferei exterioare.
Crezi că observațiile din L1 vor schimba felul în care gestionăm riscurile generate de furtunile solare?
Fii primul care comentează