La Vatican, frescele lui Michelangelo din Capela Sixtină continuă să stârnească atât admirație, cât și polemici, iar povestea lor reflectă intersectarea artei, politicii și religiei. Din Renaștere până în prezent, trecând prin controverse religioase și intervenții de restaurare, imaginile pictate de Michelangelo rămân sursă de dezbatere, atrăgând zilnic mii de vizitatori în mica capelă din Palatul Vaticanului.
Ridicată între 1473 și 1481 pentru Papa Sixtus al IV-lea, Capela Sixtină are un exterior sobr, dar un interior plin de artă renascentistă. Deși artiști renumiți precum Rosselli, Ghirlandaio și Botticelli au contribuit la decor, Michelangelo a rămas figura dominantă: el a pictat tavanul boltit și, mai târziu, peretele vestic cu scena Judecății de Apoi, o lucrare de maturitate care a divizat opinia publică. Scriitori și călători importanți au elogiat valoarea acestui ansamblu, iar azi în jur de 25.000 de persoane trec zilnic prin capelă pentru a-l vedea cu ochii lor.
Controversa nu a vizat doar tema Judecății de Apoi, ci și maniera în care Michelangelo a ales să o redea. Unii au criticat decizia de a-l reprezenta pe Hristos în picioare, în locul unui tron, iar alții s-au arătat deranjați de nuditatea figurilor și de elemente considerate prea inspirate din iconografia greco-romană. În contextul schimbărilor religioase din Europa, finanțarea masivă a artei de către papalitate a generat și acuzații că aceasta tinde spre o formă de exhibiție apropiată de idolatrie, o temă cu ecou deosebit în timpul Reformei.
Doi critici vociferenți au fost maestrul ceremonial papal Biagio da Cesena și satiristul venețian Pietro Aretino. Conform istoricului Giorgio Vasari, Da Cesena a considerat nepotrivită expunerea atâtor figuri dezbrăcate într-un loc atât de onorabil, sugerând că astfel de imagini ar fi mai potrivite în băi publice și taverne, nu într-o capelă papală. A inițiat o campanie a frunzelor de smochin, cerând acoperirea părților intime. Aretino a mers mai departe, propunând chiar distrugerea lucrării. Astfel de reacții nu erau surprinzătoare într-o Europă marcată de polemici religioase și de dezbateri privind prioritățile finanțelor bisericești.
Michelangelo nu a rămas indiferent și a răspuns în felul său: a încorporat în frescă portrete travestite ale criticilor. Astfel, Da Cesena a devenit chipul regelui Minos, cu urechi de măgar și cu un șarpe îndreptat spre părțile intime, o aluzie la inteligență și moravuri. Aretino apare sub chipul Sfântului Bartolomeu, ținând în mâini pielea smulsă care amintește de fața lui Michelangelo, un gest simbolic legat de atacurile satiristului asupra artistului. Totodată, Michelangelo a descris în corespondență dificultățile fizice ale lucrului pe schele: s-a plâns de efortul îndelungat, de vopselele care îi picurau pe față și de disconfortul general al muncii la înălțime.
După moartea lui Michelangelo, preocupările legate de decență au revenit în forță. Conciliul de la Trent a cerut retușuri pentru a acoperi numeroase părți intime din frescă, iar în secolele următoare alți pictori au adăugat draperii și elemente menite să reducă vizibilitatea nudurilor. Unele dintre aceste intervenții sunt încă vizibile astăzi, iar discuțiile despre restaurare versus conservare reapar ori de câte ori se vorbește despre Capela Sixtină. Pe lângă controverse, locul rămâne o destinație turistică majoră, unde istoria artei se întâlnește cu aglomerația modernă.
Conciliul de la Trent a dispus retușuri la Judecata de Apoi, acoperind părți intime ale figurilor. Această hotărâre evidențiază tensiunea constantă dintre libertatea expresiei artistice și normele instituțiilor religioase. Imaginea Capelei Sixtine arată cum arta devine teren de negociere pentru valori și putere. Tu ce crezi: ar trebui păstrate intervențiile istorice sau restaurată viziunea originală a lui Michelangelo?
Fii primul care comentează