Anunțul canonizării părintelui Arsenie Boca de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luată în ședința din 11-12 iulie 2024, consemnează în mod oficial înscrierea sa între sfinți sub titlul Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, cu prăznuire pe 28 noiembrie. Decizia vine după decenii în care viața sa a pendulat între mănăstire, pictură și confruntări cu regimul comunist, iar personalitatea lui era deja recunoscută atât de pelerini, cât și în mediile artistice și spirituale ale României.
S-a născut la 29 septembrie 1910, fiind botezat cu numele Zian, în satul ardelean Vata de Sus, lângă Brad, în familia Iosif și Cristina Boca. După patru clase primare la școala din sat, Zian a urmat Liceul Ortodox Avram Iancu din Brad (1922–1929), apoi Academia Teologică Andreiana din Sibiu (1929–1933). A continuat cu studii la Academia de Belle Arte din București și a efectuat un stagiu de documentare la Muntele Athos, o combinație rară atunci între teologie și artă, care i-a modelat atât activitatea liturgică, cât și arta picturală.
Parcursul său clerical a cunoscut o dezvoltare constantă: în 1935 a fost hirotesit citet și ipodiacon, în 1936 a fost hirotonit diacon celib, iar la 10 aprilie 1942 a primit hirotonia în preoție. La trecerea la viața monahală, la 3 mai 1940, a primit numele Arsenie și a devenit stareț la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, funcție pe care a deținut-o până în toamna anului 1948, când mitropolitul Nicolae Bălan l-a mutat la Mănăstirea Prislop. Perioada aceea i-a consolidat reputația de duhovnic, pictor și om de mănăstire.
Epoca comunistă i-a adus restricții și suferințe: a fost arestat în noaptea de 15/16 ianuarie 1951 și închis în mai multe locuri de detenție, printre care Aiud, Baia Sprie, Ocnele Mari și Canalul Dunăre–Marea Neagră. Eliberat la 17 martie 1952, s-a întors la Prislop, dar în 1955 a fost din nou anchetat la Timișoara și condamnat la șase luni de detenție. În 1959, Mănăstirea Prislop a fost închisă, Arsenie Boca a fost exclus din rândul monahilor, i s-a interzis să slujească și i s-a impus domiciliu forțat în București. Acolo a lucrat ca pictor secund la biserica Sfântul Elefterie și, din 1961, în atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor.
Retragerea formală din slujirea activă a survenit în 1968, odată cu pensionarea, însă preocuparea sa artistică a continuat. S-a stabilit la parohia Dragănești, în apropiere de București, unde a pictat biserica timp de 15 ani, imprimându-i o lumină specifică și o viziune personală asupra icoanei și imaginii religioase. Criticul și publicistul Nichifor Crainic observa că pictura sa aducea o tonalitate deschisă, o percepție nouă asupra înfățișării Mântuitorului, observație ce evidențiază întâlnirea dintre tradiție și inovație în creațiile sale. La aproape un an după finalizarea picturii din Dragănești, părintele Arsenie Boca a trecut la cele veșnice pe 28 noiembrie 1989, la Mănăstirea Sinaia, loc tot mai frecvent folosit pentru retrageri. A fost înmormântat la Prislop, iar mormântul său a devenit unul dintre cele mai frecventate locuri de pelerinaj din țară.
Pe lângă activitatea picturală, a lăsat și scrieri cunoscute, printre ele Cararea Împărăției și Cuvinte vii. Din aceste lucrări reiese o perspectivă puternică asupra pocăinței și a tainelor: pocăința este prezentată ca o transformare care apropie omul de Dumnezeu, iar mila Tatălui, revărsată prin Fiul, deschide drumul împăcării. Scrierile pun accent pe importanța mărturisirii și a iertării reciproce: cererea de iertare în fața lui Dumnezeu trebuie însoțită de iertarea sinceră a celor care ne-au greșit. În Cuvinte vii i se atribuie ideea că darul cel mai prețios dat preoților este acela al iertării păcatelor, un dar legat de suflet care, în rânduiala bisericii, implică angajament personal și voință de schimbare din partea penitentului.
De-a lungul anilor au apărut acatiste, mărturii de la Prislop și numeroase relatări despre lucrarea sa ca pictor de icoane și tămăduitor de suflete, sintagmă ce reflectă în egală măsură activitatea artistică și rolul său duhovnicesc. Canonizarea din 2024 adaugă o recunoaștere oficială în percepția publică a unei personalități care a traversat secolul XX românesc cu urme vizibile în artă, spiritualitate și în memoria pelerinilor.
Ziua de 28 noiembrie rămâne data canonizării și a cinstirii la Prislop. Canonizarea reaprinde discuția despre felul în care experiența sa de viață, mărturiile de detenție la Aiud sau pe Canal și lucrările precum Cararea Împărăției sau Cuvinte vii modelează memoria colectivă și practica pelerinajului. În ce mod considerați că rolul său de pictor și cel de duhovnic s-au îmbinat în conturarea imaginii publice a părintelui Arsenie Boca?
si mie mi se pare că îmbinarea asta e chestie simplă: pictura lui nu e doar decor, e cateheză vizuală; icoanele alea deschise și culorile au atras oameni care apoi voiau și sfatul lui, mai ales în vremuri grele. era un duhovnic direct, scurt la sfat, și asta-l făcea credibil — oamenii veneau la spovedit și plecau cu o lumină, pt multi astea s-au amestecat. după 90 pelerinajele au crescut mult, s-au strâns mărturii, înregistrări și cărți, iar schițele lui circulă printre credincioși; unele întâmplări par exagerate, daaa, altele sunt simple și convingătoare. chestia cu „tămăduitor” vine din felul cum îmbina cuvintele scurte cu imaginea puternică — te scapă de povară și în haine de icoană totodată. nu-s fan al exagerărilor, dar recunosc că a influențat pictura bisericească și modul de a face duhovnicie la noi. 🙏🕯️🎨😇