De câteva decenii, finanțarea partidelor politice a fost tratată ca o formă de subscripție forțată: statul stabilește, din banii noștri, cine primește ce sumă. În 2024 acest lucru s-a materializat în valori greu de ignorat: Autoritatea Electorală Permanentă a transferat aproximativ 386 de milioane de lei către partidele parlamentare, iar, conform presei, cheltuielile acoperite pentru campanii au depășit 650 de milioane de lei. În total, vorbim despre aproape 1 miliard de lei, adică în jur de 200 de milioane de euro, bani proveniți din același buget care reclamă deficit.
Originea finanțării politice e pragmatică: ideea este că fondurile publice pot aduce transparență și pot diminua dependența formațiunilor de surse obscure. Logica există, dar realitatea este diferită. Partidele primesc anual sume directe, proporțional cu numărul de mandate, indiferent dacă au susținători activi, cotizanți sau rezultate palpabile în societate. Efectul seamănă mai mult cu un privilegiu consfințit de lege decât cu o măsură care stimulează responsabilitatea sau concurența reală între organizații. Practic, cine are mai multe locuri în parlament încasează mai mult, iar cetățeanul nu poate decide „da” sau „nu” în privința acestei plăți.
E firesc să ne întrebăm de ce finanțarea partidelor nu este opțională, ca multe alte servicii sau organizații din viața publică. Dacă vrei un ziar, îl cumperi; dacă vrei un club sportiv, plătești abonament; dacă vrei să susții o organizație, devii membru și contribui. Pentru ONG-uri, sindicate sau asociații private, finanțarea se bazează pe cotizații, donații și sponsorizări. De ce excepția să fie partidele parlamentare, care, pe hârtie, sunt reprezentative, dar în practică pot fi susținute prin sume garantate indiferent de sprijinul real al cetățenilor?
Argumentul oficial, prevenirea corupției prin transparență, are sens teoretic, însă experiența arată că finanțarea publică nu a eliminat dependențele obscure și nici nu a obligat partidele să devină mai responsabile. În plus, transformarea partidelor într-o categorie subvenționată din bugetul public creează un dezechilibru care favorizează structurile consacrate și reduce nevoia lor de a câștiga efectiv adeziune socială. În timp ce politicienii cer măsuri și taxe pentru reducerea deficitului, o parte consistentă din acei bani ajunge să susțină mecanismele interne ale partidelor, fără vreo alegere directă din partea cetățeanului.
Propunerile critice sunt simple la nivel teoretic: partidele ar trebui să se finanțeze din cotizațiile membrilor, din donații transparente ale cetățenilor și din sponsorizări legale ale firmelor, cu reguli clare de raportare. Exact modelul aplicat altor organizații care nu primesc subvenții obligatorii de la stat. Astfel, un partid care nu inspiră încredere sau nu are susținere populară ar dispărea treptat, iar resursele politice s-ar reflecta în opțiunea reală a oamenilor, nu în privilegii legislative.
Problema mai largă e că, atât timp cât finanțarea rămâne garantată și automată, politica devine o activitate subvenționată. Liderii păstrează controlul și resursele, iar cetățeanul devine un contributor pasiv. Aceasta nu înseamnă o critică la adresa democrației în sine, ci o constatare a modului în care mecanismele au fost configurate pentru a menține un sistem de interese. Este, de fapt, un paradox: votul rămâne liber și voluntar, dar componenta financiară a participării civice este impusă.
Următorul pas ar trebui să fie o dezbatere clară despre alternative: reducerea sau condiționarea subvențiilor, introducerea unor mecanisme mixte și transparente de finanțare, stimulente pentru cotizații și donații private și reguli stricte privind sponsorizările. Orice reformă trebuie însă să prevină aceleași abuzuri, nu doar să mute problema. Reformarea finanțării partidelor cere voință politică, ceea ce, evident, presupune ca tocmai cei avantajați să accepte să renunțe la privilegiu. Nu e o soluție ușoară, dar e una directă: responsabilitatea financiară înseamnă responsabilitate politică.
Suma de aproape 386 de milioane de lei virată în 2024 și cele peste 650 de milioane pentru campanii sunt repere concrete care ar trebui să pornească discuția. Dacă partidele nu reușesc să-și atragă susținători și donații, poate nu ar trebui să primească bani automat. Modelele practice, precum cele ale ONG-urilor sau cluburilor sportive, pot fi adaptate pentru politică, dar cu garanții de transparență și responsabilitate. Schimbarea rămâne un exercițiu de echilibru între interesul public, prevenirea corupției și respectarea libertății politice.
Autoritățile și cetățenii ar putea privi aceste cifre, 386 de milioane de lei, 650 de milioane de lei, aproape 1 miliard total, ca pe un punct de pornire pentru reforme concrete: plafonarea subvențiilor, legarea lor de indicatori de activitate reală sau transformarea parțială în sisteme voluntare de finanțare. O discuție sinceră despre bani, reguli și responsabilitate nu e nici spectaculoasă, nici simplă, dar este necesară.
Cele 386 de milioane de lei virate către partide în 2024 rămân un exemplu concret al modului în care banii publici pot întreține structuri politice; schimbarea modelului de finanțare ar include, printre altele, cotizații, donații transparente și sponsorizări reglementate. E legitim să cerem transparență, dar și alegere: de ce să fim obligați să plătim pentru ceea ce am putea alege în mod voluntar? Ce crezi că ar funcționa mai bine: reducerea subvențiilor, aplicarea modelului ONG-urilor la partide sau o altă soluție?
Fii primul care comentează