De-a lungul secolelor, chipul Sfântului Nicolae, episcopul Mirei Lichiei, a rămas viu în memoria colectivă: este cinstit pe 6 decembrie și este asociat cu fapte de milostenie, cu apărarea credinței și cu unele dintre cele mai răspândite povestiri despre ajutor oferit în taină. Viața lui este legată de locuri concrete din Asia Mică, astăzi pe harta Turciei, și de momente importante ale creștinismului timpuriu, precum Primul Sinod de la Niceea din 325, unde s-au conturat elemente teologice care încă modelează tradițiile ortodoxe.
Nicolae s-a născut în jurul anului 270 în Patara, un port din Asia Mică, iar numele său provine din grecescul nicao, „a învinge”, și laos, „popor”, adică cel care sprijină sau învinge pentru popor. Părinții săi, Teofan și Nona, erau oameni evlavioși ce au decedat în urma unei epidemii, iar tânărul a fost crescut de unchiul său, care era episcop în același oraș. Ordinat preot de acest unchi, Nicolae a devenit ulterior episcop al Mirei Lichiei, de unde i se trage titulatura obișnuită.
Și-a construit renumele de om blând și darnic prin fapte care s-au păstrat în numeroase povești populare. Cea mai cunoscută relatare vorbește despre trei fete sărace al căror tată, disperat, nu reușea să le asigure zestre; Nicolae ar fi aruncat, pe ascuns, pungi cu galbeni pe fereastră, salvând astfel familiile. O altă întâmplare îl prezintă intervenind pentru trei ofițeri nedrept acuzați, apărându-se în vis împăratului Constantin și mustrând pe cel care îi calomnia. În perioade de foamete, sursele îi atribuie grija pentru cei flămânzi din sudul Asiei Mici. Astfel, treptat s-a conturat imaginea sa de protector al nevoiașilor.
Pe plan teologic și ecleziastic, Nicolae a avut un rol activ: a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, unde s-a opus ereziei lui Arie, care punea la îndoială dumnezeirea lui Hristos. Alături de ierarhi precum Spiridon al Trimitundei și Atanasie din Alexandria, Nicolae și-a susținut convingerile privind natura divină a Fiului, afirmând unitatea esenței între Tată și Fiul. Viața sa a cunoscut și momente de suferință din pricina prigoanei creștinilor; la un moment dat a fost închis la porunca împăratului Liciniu, dar a fost eliberat după ce Constantin cel Mare a preluat conducerea.
Datele privind plecarea sa din această lume diferă ușor în surse: cele mai frecvente indică 6 decembrie 340 sau 341, iar unele mențiuni ajung până în 345. Moaștele sale au rămas multă vreme în Mira Lichiei, iar pe 9 mai 1087 au fost transportate la Bari, în sudul Italiei, unde au devenit un important obiect de pelerinaj. O parte din relicve se păstrează astăzi în biserici din diverse țări; de exemplu, o mână a Sfântului Nicolae este conservată la Biserica Sfântul Gheorghe – Nou din București. Tradiția acestor relicve, modul în care sunt păstrate și aduse înaintea credincioșilor arată legătura practică dintre trecut și credința prezentă.
Sfântul Nicolae a devenit ocrotitor al mai multor categorii: copii, săraci, marinari, brutari, fetele nemăritate și cei acuzați pe nedrept. Imaginea sa a traversat secole atât prin texte liturgice, precum acatistul care îi poartă numele, cât și prin narațiuni populare care i-au întărit apelativul de mijlocitor. Popularitatea sa rămâne una dintre cele mai puternice din rândul sfinților, iar poveștile despre gesturile sale continuă să fie cunoscute și astăzi, când tradițiile de iarnă și obiceiurile legate de daruri îi mențin memoria vie.
6 decembrie este ziua în care este cinstit Sfântul Nicolae. Generozitatea ilustrată în povestiri precum cea a celor trei fete sau în intervențiile pentru cei nevinovați arată cum fapte concrete pot deveni modele culturale de grijă reciprocă și de dreptate. Păstrarea moaștelor la Bari sau a unei relicve la București vorbește despre continuitatea rituală și despre modul în care memoria religioasă se leagă de locuri și de istorie. Care dintre aceste aspecte ale vieții lui Nicolae ți se pare cel mai relevant pentru felul în care îl sărbătorim astăzi?
Fii primul care comentează