Toamna aduce recolte care au modelat mesele românilor de-a lungul secolelor, iar dovleacul, prunele și gutuile rămân simboluri ale tradiției și gustului. De la curțile boierești la casele țăranilor, aceste produse au circulat prin rețete, obiceiuri și amintirile călătorilor care au străbătut țara.
Prunele au o prezență îndelungată pe aceste meleaguri; perjul, cum i se spune uneori, a fost și rămâne unul dintre cei mai valoroși pomi pentru alimentație. În Moldova, livezile de prune erau atât de apreciate încât călătorul Paul de Alep, în 1654, nota soiurile denumite inimă de porumbel, cu fructe gustoase și variate. Călugărul bulgar Petru Bakšić menționa, în octombrie 1641, că în Cotnari și în alte zone existau prune care rezistau pe pom până iarna, semn al adaptării bune a plantelor. Același spirit agricol a fost descris și de alți vizitatori, iar la sfârșitul secolului al XVIII-lea A. Meier observa loznițele folosite pentru uscat prunele și merele în livezile din jurul Cetății Albe. Uscarea și conservarea erau practici vechi menite să asigure provizii pentru iarnă, iar prunele au ajuns atât în rezervele gospodărești, cât și în industria băuturilor locale.
Prunele nu erau doar fructe de masă; din ele se preparau magiunuri, produse concentrate obținute prin fierbere până când masa scădea de 6-8 ori și apoi se păstra în ulcioare de lut, uneori îndulcite cu miere. Magiunul era des întâlnit în alimentația țăranilor, a orășenilor cu venituri reduse și a clerului de rând. Prunele se consumau proaspete, uscate sau chiar afumate și erau prezente în preparatele cotidiene, iar literatura umoristică, precum schița lui I. L. Caragiale, le plasează în context casnic. În regiuni precum Moldova și Țara Românească, distilatele din prune, precum țuica sau pălinca, au intrat în cultura locală, fără a intra aici în detaliile consumului lor. În perioada interbelică, România figura printre marii producători europeni de prune, iar industrializarea din era comunistă a consolidat exportul, în special de prune uscate și băuturi tradiționale. Date recente indică o producție anuală semnificativă, în jur de 700.000 de tone în 2022, conform Institutului Național de Statistică.
Dovleacul are o altă traiectorie: originar din America, cultivat de aproximativ 7.000 de ani, a ajuns pe teritoriul românesc abia în secolul XVIII, pătrunzând mai întâi în Transilvania și apoi răspândindu-se în Țara Românească și Moldova. La început folosit mai mult pentru hrana animalelor, dovleacul a intrat treptat în bucătăria oamenilor: ușor de păstrat pe perioade lungi, a căpătat un rol în meniurile de iarnă. Inițial se consuma copt, uneori îndulcit cu miere; mai târziu a fost folosit în plăcinte, supe și alte preparate. Varietățile tinere, dovleceii, și-au câștigat locul în bucătărie, iar semințele prăjite sunt gustări apreciate, alternativă la cele de floarea-soarelui. Astfel, dovleacul arată că un soi adus dintr-un colț îndepărtat al lumii se poate integra rapid în obiceiurile culinare locale.
Gutuile sunt recunoscute pentru parfumul puternic și pentru prezența lor în gospodăriile tradiționale: culese târziu, multe sunt păstrate pe pervaz și se coc chiar după Crăciun. Istoria gutuilor pe aceste meleaguri este îndelungată, iar rolul lor depășește bucătăria: în unele ceremonii de nuntă, gustul și forma lor simbolizează belșug și prosperitate. În preparate, gutuia este versatilă, consumată crudă, coaptă, îndulcită cu miere sau zahăr, sau transformată în marmeladă și compot. Aroma intensă o face potrivită pentru prăjituri și garnituri pentru fripturi, iar conținutul nutritiv include potasiu, vitamina C și fibre. Tradițional, mâncarea de gutui, fie caramelizată fie gătită cu miere, avea loc la mesele de sărbătoare și putea fi servită caldă sau rece. Frunzele uscate se folosesc în ceaiuri ca adjuvant pentru afecțiuni cardiace și hepatice, iar din gutui se obțin și băuturi alcoolice prin macerare sau distilare, practici răspândite în trecut și păstrate în multe regiuni.
Toamna aceasta amintește cât de strâns se leagă gastronomie, istorie și ritualuri populare. Prunele și dovleacul au fost parte din procese economice, din tehnici de conservare și din obiceiurile cotidiene; gutuia a păstrat un rol simbolic și aromatic la mesele festive. Observațiile călătorilor din secolele XVII și XVIII oferă imagini ale livezilor din Iași, Cotnari sau Neamț, iar datele moderne, precum producția de aproximativ 700.000 de tone de prune în 2022, ilustrează continuitatea unei tradiții agricole. Imaginează-ți o plită cu dovleac copt îndulcit cu miere, un ulcior cu magiun de prune sau o gutuie coaptă pe pervazul unei case bătrânești; acestea sunt exemple concrete despre cum rezervele și gusturile au modelat obiceiurile românești.
Prunele, dovleacul și gutuia vorbesc despre adaptare, conservare și gusturi transmise din generație în generație. Pe care din aceste produse ați prefera să o vedeți pe masa de toamnă: magiun de prune, supă de dovleac sau gutuia coaptă?
Fii primul care comentează