Amintirea participării la Beijing a scos în prim-plan numele a doi foști premieri români, Viorica Dăncilă și Adrian Năstase, stârnind reacții aprinse în București. Evenimentul comemora 80 de ani de la victoria din Pacific în al Doilea Război Mondial și 80 de ani de la înființarea ONU, ocazie pentru discuții privind poziția României într-o lume în rearanjare geopolitică, între vechiul aranjament euro-atlantic și ascensiunea puterilor care conturează noua ordine globală.
Istoria ne arată că liderii din trecut rămân parte din memoria publică, chiar și atunci când nu dețin puterea executivă. În multe state, foști oficiali cu funcții de vârf sunt invitați la ceremonii internaționale ca simbol al continuității instituționale. Prezența lui Dăncilă și Năstase la Beijing se înscrie în această logică: invitațiile au fost oficiale, manifestarea publică, iar participanții prezenți în calitate de actuali sau foști lideri. Prin urmare, simpla lor participare nu echivalează cu angajarea oficială a Guvernului României, ci reprezintă prezența unor personalități cu semnificație simbolică în istoria țării.
Reacțiile de acasă au fost însă virulente. Miniștri și anumiți purtători de mesaj ai guvernului au criticat aspru prezența, iar comunicarea oficială a scos în evidență discrepanța între ceea ce înțelege Beijingul, o relație strategică stabilă cu România, și declarațiile conducerii de la București. Autorul comentariului consideră aceste atacuri expresia unei inculturi politice, a unui provincialism și a unei atitudini ideologice rigide, care ignoră tradițiile diplomației. Se avertizează asupra riscurilor pentru relațiile bilaterale și, implicit, pentru interesele strategice ale României, atunci când invitațiile oficiale sunt criticate public.
Un argument reiterat susține că demnitarii care au deținut cândva funcții importante rămân „o parte a istoriei eterne a țării”. În multe democrații consolidate, fosta funcție conferă un statut moral și simbolic, iar participarea la astfel de evenimente este percepută ca o continuare a rolului public, nu ca o încercare de a constitui o guvernare paralelă. În acest context, se atrage atenția că refuzul actualului guvern de a participa, ba chiar interzicerea prezenței ambasadorului la Beijing, a constituit un gest diplomatic neobișnuit și potențial dăunător.
Criticile la adresa celor doi foști premieri au luat forme diverse. Unii i-au etichetat drept participanți la un „summit al dictatorilor” sau i-au încadrat pe „axa răului”. Autorul respinge astfel de etichete ca produse ale unei propagande care redistribuie etichete după interese politice occidentale sau după linia editorială a anumitor grupuri. De asemenea, apar comparații: de pildă, cum aceeași lume politică care se arată scandalizată de o fotografie cu Putin nu a reacționat la fel față de întâlniri anterioare între lideri occidentali și Rusia sau față de modul în care unele state tratează victimele conflictelor în funcție de apartenență.
Un punct esențial al textului este echilibrarea trecutului cu viitorul: autorul susține că istoria României, inclusiv participarea unor lideri la momente istorice, nu poate fi ignorată sau negată de guvernarea actuală. Accentul cade pe ideea că a ignora sau discredita trecutul echivalează cu o strategie menită să șteargă identitatea națională, iar acuzațiile de „cancel culture” sunt aduse miniștrilor pe care îi descrie ca adversari ai tradiției și memoriei istorice. Din această logică rezultă apeluri la demiterea unor membri ai guvernului, percepuți ca reprezentanți ai unei conduceri antinaționale și anticonstituționale.
Textul pune de asemenea în prim-plan nevoia dialogului, în special cu Rusia, pentru pace și limitarea pagubelor unui război în care părți sunt implicate. Se menționează că, în lipsa unei condamnări definitive într-o instanță neutră, prezumția de nevinovăție rămâne aplicabilă. Așa cum contribuția masivă a Rusiei și Chinei la înfrângerea nazismului nu poate fi negată în istoria celui de-al Doilea Război Mondial, tot astfel memoria colectivă a Europei trebuie tratată cu respect, fără excluderi selective.
În concluzie, argumentul politic e clar: prezența foștilor premieri la Beijing nu a reprezentat o tentativă de angajare formală a guvernului român, ci o participare în calitate de reprezentanți ai trecutului politic al României. Criticii ar fi exagerat grav consecințele, pornind de la etichete politice și de la o intoleranță față de nuanța istorică. Autorul condamnă, pe de o parte, atitudinea actualei conduceri, pe care o consideră provizorie și impusă, și, pe de altă parte, criticii care cataloghează orice dialog sau apropiere între state drept susținere a unor „dictatori” sau trădare națională.
Analiza temelor ridicate identifică două mize: una internă, legată de tensiunea dintre memoria istorică și o putere progresistă sau revoluționară care dorește să rescrie anumite repere; și una externă, referitoare la recalibrarea relațiilor internaționale, în care China și Rusia își revendică un loc în consiliul marilor puteri. Aceste mize influențează imaginea României, percepția ei la Beijing și capacitatea clasei politice române de a gestiona suveran relațiile externe fără a provoca rupturi inutile.
Viorica Dăncilă și Adrian Năstase apar ca figuri istorice prezente la evenimentul din Beijing; invitația a fost oficială și publică, iar reacțiile critice din București au fost puternice. Situația evidențiază tensiunea dintre memoria colectivă a unei națiuni și opțiunile politice ale guvernelor temporare, precum și necesitatea unei diplomații bine cântărite atunci când sunt în joc interese strategice. Ce părere aveți despre felul în care clasa politică românească gestionează astăzi relațiile externe și memoria istorică?
Fii primul care comentează