China caută să-și cimentеze locul în paginile istoriei, iar miza principală rămâne reunificarea cu Taiwanul, o temă recurentă în discursul geopolitic, de la era lui Mao până la fazele recente ale avansului tehnologic și militar. Ian Langford, analist la Security & Defence PLuS și profesor la UNSW Sydney, arată într-un text pentru The Conversation cum Xi Jinping intensifică eforturile pentru a transforma această aspirație într-un rezultat concret, pe care îl vede ca vârful mandatului său.
Pentru Xi, acum în vârstă de 72 de ani, reunificarea nu e doar o manevră politică, are și o încărcătură simbolică majoră: conturarea unei imagini istorice asemănătoare cu cea a marilor conducători din trecut. Parada militară recentă, organizată în prezența oficialilor străini și a camerelor, a servit atât pentru a afișa forță și hotărâre, cât și pentru a menține impulsul pe plan intern și extern. Momentul a fost calculat: imagini spectaculoase, tehnică modernă și un mesaj limpede pentru publicul intern și pentru scena globală.
Pe plan intern, Xi a dezvoltat un aparat bazat pe loialitate tranzacțională. Rivalii politici sunt eliminați treptat din ecuație, urmați de episoade ce amintesc de prăbușirea dramatică a fostului aliat Bo Xilai, un semn că echilibrele de putere pot fi modificate rapid în interiorul Partidului. Consolidarea puterii devine astfel un proces continuu, nu un episod singular.
În plan extern, lucrurile se schimbă în favoarea unor competitori. Statele Unite recâștigă teren în domeniul rachetelor hipersonice, iar investițiile masive în construcția navală în SUA, Japonia și Coreea de Sud erodează avantajele tehnologice și industriale pe care China le folosea pentru a presa Taiwanul. Pe scurt, nu mai contează doar superioritatea numerică sau capacitatea de producție, ci și o cursă tehnologică în care adversarii reacționează activ.
La acestea se adaugă provocările demografice: populația Chinei a scăzut, iar ponderea persoanelor peste 60 de ani va crește semnificativ până în 2035. Această evoluție afectează potențialul de creștere economică și pune presiune pe sistemele sociale, limitând resursele pe termen lung pentru proiecte ambițioase, inclusiv cele militare.
Analiștii avertizează că graba de a transforma reunificarea într-un rezultat iminent poate fi periculoasă. Forțele Armate Populare de Eliberare ar putea ezita în fața unei operațiuni complexe, iar o reacție internațională categorică ar putea izola Beijingul și duce la un recul strategic care să umbrească planurile lui Xi. În plus, un eșec sau o înfrângere umilitoare ar putea genera instabilitate politică domestică, tocmai ceea ce liderul încearcă să evite prin eliminarea rivalilor și întărirea controlului.
Analiza lui Ian Langford oferă un portret clar: obiectivul reunificării rămâne central pentru Xi Jinping, dar realizarea lui depinde de o combinație fragilă de factori interni și externi, strategie militară, competiție tehnologică, tendințe demografice și reacții externe. Fiecare mișcare este cântărită, însă riscul crește pe măsură ce timpul trece și opțiunile devin tot mai restrânse. Ce va face Beijingul în continuare și cum vor răspunde Washingtonul, Tokyo și Seul?
hm, e complicat. pare că xi joacă pe simboluri mai mult decât pe o logică rece, si asta e periculos, pt că simbolurile nu țin de foame sau de rachete. mă uit la chestia cu demografia — aia e bomba cu ceas: forța de muncă scade, costuri sociale urcă, deci economia nu mai poate susține tempouri militare la fel de rapid pentru multă vreme. plus, lanțurile de aprovizionare globale s-au schimbat — semiconductori, lansatoare, fabrici critice nu mai sunt toate închinați chinezi, sunt dispersate între taiwan, coreea, japonia, SUA, UE… deci presiunea pe Beijing crește și pe partea tehnologică.
si nu uita de logistica navală: consolidarea flotelor în jap, koreea, SUA e serioasă, nu doar parade. o operațiune de trecere a strâmtorii ar fi un coșmar logistic — amintesc aici costurile de ocupare, de guvernare, de contrainsurgență; nu e doar “să iei o insulă”. forțele PLA au avansat, da, dar experiența în operațiuni amfibii la scară mare e limitată. deci probabilitate mare de ezitare sau de optiuni hibride: presiune economică, campanii cibernetice, încercări de subminare politică in taiwan, plus exerciții.
pe plan intern, epurările și loialitatea tranzacțională pot da stabilitate pe termen scurt, dar reduc talentul tehnic/managerial dacă tot elimini oameni la greu. vezi cazul bo xilai — nu e doar ou la capita, e semnal că fricile interne pot crea decizii pripite sau conspirative. dacă apare o înfrângere militară, impactul politic ar fi mare, dar si o blocadă economică internațională ar sufoca economia chineză mai mult decât acum 10 ani.
ce ar putea face washington/tokyo/seul? coordonare mai strânsă, furnizare de intel și sisteme defensive, sancțiuni țintite plus pregătire pentru fluxuri de refugiați/regiuni vecine. si cooperare pe tehnologie: restrictionarea accesului la unele procese avansate de fabricatie semiconductori, de ex. asta erodează avantajul chinez pe termen mediu.
nu zic ca nu sunt şanse pentru beijing, daaar… timpul nu e de partea lor: îmbătrânire populație, probleme economice structurale, competiție tehnologică care se accelerează. probabil vom vedea o combinare de presiuni politice și acțiuni “sub prag” înainte de orice manevră deschisă. cine știe… poate încearcă provocări limitate să testeze reacțiile — dar riscul de escaladare e real. vezi să nu se transforme într-un efect boomerang pentru xi, adică exact ce voia să evite.