Conflictul din Ucraina a redevenit în centrul atenției după ce președintele Volodimir Zelenski s-a întâlnit la Londra cu liderii Marii Britanii, Franței și Germaniei, iar discuțiile au scos în evidență divergente majore între pozițiile Ucrainei, Statelor Unite și Rusiei. Amintirile din 2014, când Acordurile de la Minsk au demonstrat cât de fragile pot fi angajamentele internaționale, se suprapun acum unei realități politice contemporane în care propunerile de pace sunt influențate de interese strategice, presiuni interne și calcule electorale.
Zelenski a afirmat fără echivoc că Ucraina nu va ceda teritoriu, poziție susținută, din perspectiva sa, de argumente constituționale și morale. După întâlnirea de la Londra, a explicat că problema compromisului teritorial a constituit obstacolul principal în negocierile privind planul de pace propus de Statele Unite. Mesajul este clar: nu există o viziune comună asupra Donbasului între Washington, Kiev și Moscova, iar această lipsă de consens blochează orice acord rapid. Surse din presă arată că lideri europeni avertizează că Statele Unite s-ar putea depărta de Ucraina în căutarea unui compromis cu Rusia și că Europa nu ar trebui să-l lase pe Zelenski singur în fața unor negociatori americani mai pragmatici; exprimarea aceasta sună mai degrabă a apel la protecție decât la escaladare.
Problema nu este doar teritorială. Ucraina solicită garanții serioase de securitate din partea SUA, în cazul în care aderarea imediată la NATO nu este posibilă, iar Rusia cere dezarmarea Ucrainei până la nivelul în care aceasta să nu mai reprezinte o amenințare ofensivă. Vestul și Kievul resping această idee pe motiv că o astfel de dezarmare ar lăsa Ucraina vulnerabilă în fața unui eventual atac viitor. Aceste poziții sunt, practic, ireconciliabile: securitate, suveranitate și control teritorial rămân mize extrem de complicate în negocieri.
Cea mai detaliată contrapropunere negociată de Europa împreună cu Ucraina pornește de la principii ferme: NATO trebuie să rămână deschisă pentru Ucraina, Kievul nu va face concesii teritoriale, încetarea focului ar trebui să corespundă liniilor actuale de front, forțele armate ucrainene nu trebuie reduse, iar reconstrucția ar trebui suportată financiar de Rusia. În aceeași discuție publică a apărut și sugestia liderului PPE, Manfred Weber, că, în cazul unei încetări a focului, trupele germane ar trebui să fie pregătite să participe la stabilizarea situației. Prezența trupelor unui stat NATO pe teritoriul Ucrainei este însă categoric respinsă de Moscova. În plus, în tonuri mai radicale din anumite cercuri europene se vorbește despre procese internaționale în stilul Nürnberg sau despre schimbări de regim la Moscova, temeri și vise care ar bloca orice impuls negociator imediat.
Pe 8 decembrie, Zelenski a reiterat că renunțarea la teritorii ar fi incompatibilă cu Constituția și cu dreptul internațional, chiar dacă Washingtonul caută soluții de compromis între Kiev și Moscova. El a mai declarat că planul american inițial a fost redus la 20 de puncte, iar variantele considerate ostile Ucrainei au fost eliminate, evidențiind cât de departe rămân încă pozițiile părților. În esență, planul SUA părea să mizeze pe un compromis teritorial semnificativ, idee pe care Rusia, având un avantaj militar pe teren, o consideră inacceptabilă.
Reacțiile lui Donald Trump la mișcările europene nu au întârziat. El a criticat aspru implicarea Europei, catalogând-o ca slabă în încercarea de a formula un contra-plan, și l-a acuzat pe Zelenski că nu ar fi citit propunerile recente. Mesajele politice americane au inclus și atacuri la adresa presei, iar tonul față de europeni a fost acuzator, atribuindu-le responsabilitatea pentru prelungirea conflictului. În același timp, însă, în SUA există diviziuni majore: politica internă americană influențează în mod clar ce poate sau nu poate face administrația în legătură cu Ucraina.
Congresul american a adoptat sau a pregătit proiecte de lege care limitează manevrele executive ale președintelui privind retragerea trupelor din Europa și care extind asistența militară pentru Ucraina pentru anii fiscali 2026 și 2027, cu suplimentări de aproximativ 400 de milioane de dolari pe an. Un element concret din aceste propuneri este obligația ca nivelul trupelor americane în Europa să nu scadă sub 76.000 pentru mai mult de 45 de zile fără consultarea cu aliații și justificarea unui interes național, un răspuns direct la ideea unei reduceri masive a prezenței militare americane. La începutul acestui an erau în Europa circa 84.000 de militari americani, astfel că schimbările propuse ar avea efecte palpabile asupra arhitecturii de securitate.
În mijlocul acestei dinamici apar și semne de slăbiciune operațională: amenințările lui Trump că ar putea opri complet livrările de arme par improbabile în practică. Episodul din martie, când s-a anunțat o “oprire totală” a ajutorului militar american, s-a dovedit a fi, cel puțin oficial, de scurtă durată, iar schimbul de informații dintre Washington și Kiev a continuat. Analiști precum John J. Mearsheimer susțin că Trump nu ar vrea, de fapt, să taie definitiv fluxul de arme, pentru că ar risca acuzații că Occidentul nu a susținut Ucraina până la capăt. El consideră totodată că niciun acord nu poate șterge pe termen lung neîncrederea Rusiei în angajamentele occidentale, mai ales după experiențele din 2014.
Pe teren, realitatea rămâne dură: avantajele militare, epuizarea economică și presiunile demografice vor dicta în cele din urmă cursul conflictului. Europa se confruntă și cu constrângeri financiare: din semnale la nivelul bugetelor naționale reiese că, începând din martie 2026, multe state membre ar putea intra în dificultăți, iar acesta este un motiv în plus pentru întâlnirile de la Bruxelles dintre Zelenski și președinții Comisiei și Consiliului European.
Planul de pace asociat lui Donald Trump apare în text ca un document redus la 20 de puncte. Tema centrală rămâne cum se trasează linia între compromis și suveranitate, în timp ce nume precum Zelenski, Trump, Manfred Weber și instituții ca NATO sau Comisia Europeană figurează ca actori care modelează opțiunile practice. În acest tablou, conflictul pare că va continua să se desfășoare între presiuni diplomatice și realități militare pe front, iar cifre precum numărul militarilor americani sau sumele propuse pentru asistență rămân repere concrete în discuțiile despre viitorul regiunii. Care crezi că este cea mai realistă cale de ieșire din impas: negocieri diplomatice cu concesii, sprijin militar continuu sau o combinație între presiune externă și rezistență internă?
Fii primul care comentează