Subiectul filmului Magul de la Kremlin a ajuns în discuţii diplomatice, când Vladimir Putin a fost întrebat despre portretizarea sa pe ecran în timpul unei vizite în China. Răspunsul preşedintelui a fost direct: nu ştia de existenţa filmului şi nu îl vizionase, ceea ce a stârnit interesul presei ce urmăreşte adaptarea unui roman recent ce abordează două decenii de politică rusă.
Originea filmului este literară: romanul semnat de Giuliano da Empoli în 2022 a fost transpus cinematografic de Emmanuel Carrère şi regizorul Olivier Assayas. Ecranizarea a ajuns la Mostra de la Veneţia, intrând în competiţia oficială la sfârşitul lunii august, semn că a captat rapid atenţia publicului şi a criticilor. Pe marele ecran, Vladimir Putin este interpretat de Jude Law, actor britanic renumit pentru variaţia rolurilor sale, iar centrul naraţiunii îl constituie figura lui Vadim Baranov, interpretat de Paul Dano, o eminenţă cenuşie în mare parte inspirată din Vladislav Surkov, consilier influent la Kremlin până în 2020.
Filmul parcurge evoluţia politică a ultimelor două decenii, conturând relaţii de putere şi personaje care au marcat presa internaţională. Apar figuri recognoscibile, precum Evgheni Prigojin şi oligarhul Boris Berezovski, amândoi decedaţi în împrejurări considerate suspecte de analişti şi investigatori. Adaptarea încearcă să împletească viaţa politică cu portrete umane, construind un tablou complex al influenţelor şi manevrelor din culise.
Întrebat miercuri despre film, la conferinţa de presă din China, Putin a afirmat că nu a auzit de peliculă şi nu poate comenta. Declaraţia a fost preluată de agenţiile de ştiri, iar reacţiile publicului şi ale criticilor s‑au concentrat atât pe prestaţia lui Jude Law, cât şi pe gradul de fidelitate al adaptării faţă de sursa scrisă. Romanul lui da Empoli, care a atras atenţia la apariţie, a servit drept punct de plecare pentru scenariu, iar colaborarea cu Carrère şi Assayas evidenţiază o abordare europeană asupra unei povestiri despre Rusia contemporană.
Faptul că filmul a fost prezentat la Veneţia oferă o platformă internaţională pentru dezbateri privind reprezentarea, ficţiunea inspirată din realitate şi limitele adaptării. O astfel de punere în scenă ridică firesc întrebări despre responsabilitatea creatorilor atunci când tratează figuri politice reale şi despre felul în care publicul receptează ficţiunea care reflectă actualitatea. Totodată, prezenţa unor nume sonore în distribuţie atrage atenţia festivalurilor şi distribuitorilor, ceea ce poate intensifica discuţia la scară largă.
Magul de la Kremlin porneşte de la romanul lui Giuliano da Empoli, a fost adaptat de Emmanuel Carrère şi regizat de Olivier Assayas, iar rolurile principale sunt interpretate de Jude Law şi Paul Dano. Filmul a fost selectat la Mostra de la Veneţia, iar afirmaţia lui Vladimir Putin, că nu a văzut şi nu a auzit de film, a fost făcută în timpul vizitei sale în China, la o conferinţă de presă. În afară de personajele principale, pelicula înfăţişează figuri precum Evgheni Prigojin şi Boris Berezovski, ale căror destine au fost urmărite îndeaproape de mass‑media. Realizarea şi prezentarea publică a unei asemenea opere arată cum literatura, cinematografia şi viaţa publică se pot intersecta în moduri care provoacă dezbateri despre veridicitate, influenţă şi etică.
Magul de la Kremlin ridică întrebări concrete despre modul în care sunt portretizate persoane reale în ficţiune, despre responsabilitatea regizorilor şi scenariştilor precum Assayas şi Carrère şi despre impactul unei selecţii la un festival de anvergură precum Mostra de la Veneţia. Dvs. ce părere aveţi: ar trebui filmul abordat mai degrabă ca o ficţiune inspirată sau ca un documentar mascat?
hm, parcă e o reclamă la trecut care te lasă gol pe dinăuntru. îmi amintesc de serile când mai căutam documentare vechi despre putere și mă uitam la chipuri obosite, fără să pricep prea bine cine rămâne după. acum îi pun un actor britanic, ajunge la veneția, lumea dezbate fidelitatea, dar pentru mine e aceeași tristețe: povești despre oameni care-au creat mecanisme și au dispărut în umbre, iar noi tot întrebăm cine a fost mai vinovat. nu știu, poate-s prea sentimental, dar mi se pare că astfel de filme ne fură ceva — nu doar adevărul, ci și nostalgia acelui „ce-ar fi fost dacă” care rămâne fără răspuns. vezi să nu, parcă și figura aia a lui Baranov/Surkov e o fantomă dintr-un coridor lung; deja mă uit la poza actorului și mă apucă un dor ciudat de vremuri mai simple, când măcar lucrurile păreau mai clare.