Politica energetică a Ungariei, prezentată oficial ca o diversificare, ajunge să servească, de fapt, interese care avantajează Moscova și slăbesc poziția comună a Uniunii Europene. Situația care se conturează la Budapesta are implicații nu doar pentru Ungaria, ci și pentru solidaritatea europeană în domeniul energiei.
Ponderea gazului rusesc în consumul maghiar este covârșitoare: circa 85% din necesar vine din Rusia, iar contractele cu Gazprom sunt încă în vigoare, deși multe state membre au tăiat legăturile energetice cu Moscova în 2022. În plus, Budapesta a semnat acorduri care adaugă un miliard de metri cubi anual și a majorat capacitatea de stocare. La Forumul Economic Internațional de la Sankt Petersburg, ministrul ungar de externe Peter Szijjarto a anunțat livrări estimate la 8–8, 5 miliarde metri cubi pentru 2025, cu volume similare preconizate și pentru 2026. Pe scurt, promisiunile sunt mari, iar dependența rămâne la fel de evidentă.
Ca alternativă, Ungaria a început să promoveze parteneriate cu state din Asia Centrală, Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, prezentate ca surse noi de gaz. La prima vedere pare o mișcare logică, dar traseele acestor livrări trec prin Rusia, iar controlul asupra conductelor și asupra rutelor strategice rămâne în mâinile autorităților de la Moscova. Asta înseamnă că eticheta de gaz „kazah” sau „uzbek” nu transformă automat Europa într-un actor independent energetic; din contră, păstrează dependența de coridoare controlate de Rusia.
Pentru Viktor Orbán, această strategie funcționează pe mai multe planuri: îi oferă vizibilitate ca actor geopolitic și influență în negocierile europene, inclusiv când vine vorba de fonduri UE. Însă același pachet strategic subminează regimul de sancțiuni impus Rusiei și consolidează relațiile cu regimuri autoritare din Asia Centrală. În loc să fie o diversificare reală, cooperarea cu aceste state tinde să legitimeze, indirect, continuitatea dependenței față de Moscova.
Consecințele se extind dincolo de relațiile bilaterale: menținerea legăturilor cu Rusia şi extinderea parteneriatelor cu autocrațiile din Asia Centrală subminează eforturile UE pentru securitate energetică. Există riscul ca modelul adoptat de Budapesta să devină un precedent pentru alte capitale, ceea ce ar adânci vulnerabilitățile unității europene pe termen mediu și lung. Pare o strategie inteligentă pe termen scurt pentru obținerea unor avantaje imediate, dar una care poate compromite stabilitatea colectivă mai târziu.
Voi ce părere aveți: este politica Ungariei o manevră pragmatică necesară sau un joc riscant care slăbește solidaritatea europeană?
Via (text și foto): MediaFax.ro
mie mi se pare că e mai mult teatru decât soluție reală. da, zic „diversificare” dar dacă treci tot prin conductele rusești -> aia nu e independență. plus, 85% gaz rusesc? wow, asta spune tot.
orbán joacă la mai multe capete: vrea favoare la bruxelles, vrea bani, vrea confort politic acasă. dar costul e că erodează sancțiunile si, sincer, pune toți ceilalți în poziție proastă. dacă alte state urmează exemplul, vom avea o uniune cu găuri mari în securitatea energetică.
pe de altă parte, logistica e complicată — Gazprom controlează rutile, deci chiar si gaz „kazah” e filtrat prin mână rusească. cine știe, poate ungurii au niște garanții off-record, sau reduceri bune pt industrie, deci pragmatic ar fii pentru economia lor pe termen scurt.
eu totuși m-aș teme: legitimezi regimuri autoritare din Asia centrală, întărești dependența și scazi presiunea pe rusia. nu pare o mișcare pe termen lung.
plus chestie practică: stocurile mai mari sunt ok pt iarnă, dar la un conflict prelungit cine garantează livrările? nimeni. deci da, pe termen scurt poate fi util, dar per ansamblu mi se pare riscant si cam shady. vezi să nu devină model pt alții.
Trist, sincer… parcă vedem un déjà-vu: națiuni care-și vând libertatea de decizie pe termen lung pentru niște avantaje imediate. și nu e doar Ungaria, e simptomul unei Europe obosite, care încă n-are curajul să gândească strategic pe zeci de ani. stiu, ăștia au nevoie de gaze iarna asta, banii și presiunile sunt reale, dar mă doare că se întorc mereu la aceeași plasă rusească — acum cu etichetă kazahă/uzbekă, dar tot pe coridoarele Kremlinului. omul de rând plătește factura mai târziu, când prețurile politice se transformă în instabilitate reală.
pe lângă asta, nu e doar energie: e legitimizare. când semnezi acorduri cu regimuri autoritare doar ca să-ți securizezi aprovizionarea, normalizezi un model periculos. cine știe, poate un alt stat va zice „păi dacă ei pot…” și atunci se rupe ceva din solidaritatea care încă ne ținea împreună. daaa, poate sunt calcule pragmatice, dar pragmatismul ăsta miroase a compromis moral.
mi se pare un somn al rațiunii. și rămân cu nostalgia aia de pe vremuri când se discuta mai mult despre tranziții verzi, interconectări și stocuri strategice comune. acu’ pare că fiecare joacă pentru sine. nu prea-mi place.
hai, iarăși el dă cu bățul prin roți, daaar ce naiba, nu mai pot…