Se marchează 75 de ani de la moartea academicianului Alexandru I. Lapedatu, istoric și om politic român, originar din Săcele, care a murit în închisoarea din Sighet pe 30 august 1950. Viața sa s-a desfășurat între cercetare, administrație culturală și politică, iar contribuțiile sale la istoriografia și instituțiile culturale românești rămân semnificative.
Alexandru I. Lapedatu s-a născut pe 14 septembrie 1876 în Crenatul Săcelelelor și a urmat studii la Iași și la Facultatea de Litere și Filosofie din București, unde a obținut licența în geografie și istorie. Își plătea studiile lucrând ca profesor și colaborator la ziare; primele lucrări istorice le-a publicat încă din timpul facultății și i-au adus premii importante. A început cariera la Secția Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române și a activat de timpuriu în Comisiunea Monumentelor Istorice, ajungând ulterior președinte al secțiunii pentru Transilvania și, mai târziu, președinte al Comisiei.
A fost un om care a jucat simultan multe roluri: profesor de istorie veche a românilor la prima universitate românească din Cluj, decan și vice-decan la Facultatea de Litere, cofondator și conducător la Institutul Național de Istorie din Cluj, director general al Arhivelor Statului, membru și președinte al Academiei Române, secretar general al acesteia. Activitățile sale în domeniul conservării monumentelor au lăsat urme concrete: sub conducerea Secției pentru Transilvania s-au realizat între 1929 și 1948 peste 240 de lucrări de restaurare și conservare.
Pe lângă activitatea academică, viața publică a lui Lapedatu a inclus numeroase misiuni diplomatice și administrative. A făcut parte din delegația română la Conferința de Pace de la Paris după Primul Război Mondial și a contribuit la documentele folosite în negocieri, inclusiv la tratatele care au urmat—Versailles și Trianon. În 1917 a însoțit un al doilea transport al Tezaurului de Stat către Rusia și a locuit o perioadă la Moscova în timpul tulburărilor revoluționare.
Politic, a fost un liberal activ: membru al Partidului Național Liberal din 1920, ministru în mai multe guverne (inclusiv ministru al Cultelor și Artelor în șase guverne) și președinte al Senatului în 1936–1937. A susținut, ca ministru de stat pentru Ardeal, luarea unor măsuri de înlăturare a grupărilor extremiste în anii 1920. După 23 august 1944 a lucrat la refacerea organizării liberale în Transilvania și a participat la alegerile din 1946, când, în ciuda fraudelor și presiunii comuniste, a fost declarat ales senator la Cluj.
Angajamentul său pentru cauza românilor a început încă din liceu, prin mișcări de protest față de opresiunea națională, și a continuat prin implicarea în comitete naționale în timpul Primului Război Mondial. La Odessa a contribuit la înființarea Comitetului Național al românilor emigrați din Austro-Ungaria, iar în 1920 a făcut parte din Comisia de Încoronare care a organizat festivitățile pentru Ferdinand I, consolidând astfel dimensiunea politică a Marii Uniri.
Provenea dintr-o familie cu profil cultural: tatăl său, Ioan Alexandru Lapedatu, medic și profesor de limbi clasice, a lăsat familia orfană de tată pe când Alexandru și fratele său geamăn, Ion I. Lapedatu, erau mici. Ion a devenit economist și guvernator al Băncii Naționale. Destinul familiei și al gemenilor reflectă drumul dificil al multor elite intelectuale din acel timp: muncă, studii și devotament public.
Lapedatu a semnat documente și a participat la comisii pentru reorganizarea muzeelor și arhivelor din Transilvania, pentru naționalizarea numelor localităților și pentru evaluarea bunurilor publice rămase din fosta monarhie austro-ungară. A fost activ și în asociații culturale ca ASTRA, Societatea Regală Română de Geografie sau Societatea Numismatică Română, susținând ideea că statul trebuie să promoveze dezvoltarea culturală și protejarea patrimoniului.
După instaurarea regimului comunist, a fost exclus din Academia Română în 1948 prin decret și i s-a anul at pensia în 1950. A fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 împreună cu alți demnitari și a murit în închisoarea din Sighet pe 30 august 1950; a fost îngropat într-o groapă comună, iar un cenotaf în memoria sa se află în cimitirul Groaveri din Brașov. A fost căsătorit cu Victoria Pană, iar împreună au avut o fiică, Ana Victoria.
Viața lui Alexandru I. Lapedatu sintetizează efortul unei generații care a construit instituții academice, arhive și muzee, a participat la negocieri internaționale și a încercat să păstreze patrimoniul cultural al noii Românii. Rămâne un personaj care a combinat cercetarea istorică cu responsabilitatea publică, iar povestea sa ne amintește că instituțiile culturale și cadrele lor au nevoie de recunoaștere în timp util, nu doar la aniversări.
Ce credeți că putem învăța astăzi din modul în care Lapedatu a combinat munca de cercetare cu implicarea publică?
Fii primul care comentează