De peste trei sute de ani, dezbaterile privind autorul anumitor picturi ale lui Johannes Vermeer au fascinat istoricii de artă, iar acum un eveniment rar oferă publicului prilejul de a vedea față în față două versiuni aproape identice la Kenwood House din Londra. Expoziția reunește celebra «The Guitar Player» atribuită lui Vermeer și replica sa disputată, din colecția Muzeului de Artă din Philadelphia, invitând vizitatorii să observe detaliile care pot determina care dintre ele este opera maestrului olandez și care ar putea fi o copie.
Apariția celor două tablouri alături seamănă cu o reuniune de familie după mult timp: familiare, dar cu mici diferențe care provoacă discuții. Varianta londoneză, datată 1672 și semnată, e considerată una dintre cele mai bine conservate lucrări ale lui Vermeer; tabloul din Philadelphia, care reproduce aproape identic scena unei tinere cântând la chitară, a fost mult timp sub semnul întrebării, copie, variantă de atelier sau o creație originală a maestrului? Încă din anii 1920 specialiștii analizează indiciile, iar acum, odată cu împrumutul istoric al PMA, publicul poate compara direct cele două pânze până la 11 ianuarie 2026.
Nu este doar o chestiune de gust: există diferențe tehnice evidente. O observație atentă arată că versiunea din Philadelphia nu prezintă buclele din părul fetei pe care le vedem în originalul din Londra, iar modul în care sunt tratate luminile și umbrele diferă. Mai important, tabloul londonez poartă semnătura lui Vermeer; cel al PMA nu. Starea de conservare influențează, de asemenea, evaluarea. Piesa din Londra este bine păstrată, în timp ce varianta americană a suferit uzură semnificativă, inclusiv daune cauzate de curățări nepotrivite efectuate în trecut, adică uneori intervențiile menite să ajute complică situația.
Cercetările recente au încercat să reducă speculațiile prin date tehnice. Analize ale materialelor, tehnicii și ale straturilor de execuție au scos în evidență diferențe în grunduri. Pânza din colecția londoneză are un fundal pal, gri-maron, realizat din alb de plumb și cretă, nuanțat cu pigmenți pământii și negru, o combinație întâlnită și pe alte lucrări târzii ale lui Vermeer. În schimb, pânza din Philadelphia are un grund maro închis. Aceste discrepanțe pot fi explicate, totuși, și prin practicile timpului: Vermeer putea achiziționa pânze pregătite de furnizori externi, astfel încât baza nu constituie neapărat un semn definitiv de autenticitate.
Paleta cromatică oferă și ea observații relevante. Verdele din peisajul din spate al originalului este un verde pământ specific, pe când versiunea din Philadelphia pare să fi folosit un amestec de indigo cu ocru galben pentru același ton. În ceea ce privește albastrul, Vermeer folosea frecvent ultramarin, un pigment costisitor, în timp ce albastrul din versiunea americană pare să provină din indigo, o alternativă mai ieftină. Astfel de diferențe de materiale pot indica fie accesul la resurse, fie mâna care a realizat pictura.
Jennifer Thompson, curatoarea de la Muzeul de Artă din Philadelphia, descrie expoziția ca pe o oportunitate de reflecție asupra felului în care știința și studiile tehnice pot extinde înțelegerea noastră despre Vermeer și despre practicile picturii în secolul al XVII‑lea. Dacă așteptați o concluzie definitivă, lucrurile rămân deschise; experții au publicat observații preliminare, dar dezbaterea continuă, iar comparația directă de la Kenwood ar putea aduce perspective noi.
Expoziția Double Vision: Vermeer at Kenwood este deschisă la Kenwood House, Hampstead Heath, până la 11 ianuarie 2026, oferind o ocazie rară de a vedea alături două variante ale aceleiași scene și de a urmări cu ochiul liber diferențele de tehnică, culoare și stare de conservare. Această întâlnire a pânzelor ne arată cât de mult contează nu doar imaginea finală, ci și materialele și intervențiile istorice care influențează percepția unei opere. Gândiți-vă la semnătură, la peisajul verde și la alegerea ultramarinului versus indigo, nu sunt doar detalii tehnice, ci indicii capabile să modifice istoria atribuirii unei picturi. Priviți cu atenție și întrebați-vă: care criteriu vi se pare cel mai convingător pentru a decide dacă o lucrare aparține mâinii unui maestru sau unei mâini apropiate acestuia?
interesant multora le scapă chestia cu primerul folosit pe pânză vermeer folosea adesea un grund deschis dar asta nu e regulă strictă uneori pânzele veneau pregătite din ateliere comerciale și chiar un maestru ar fi putut retușa ulterior deci grundul maro al versiunii din philly nu exclude total mâna lui vermeer și nici ultramarinul folosit mai des nu garantează automat autenticitatea în plus analiza dendrocronologică a ramei sau a lemnului suportului și radiografiile cu raze x pot arăta schimbări în compoziție care nu sunt vizibile cu ochiul unele copii de epocă au stratul pictural aplicat încet peste desene preliminare similare așa că diferențele de tehnică pot reflecta și un atelier comun sau un ucenic foarte apropiat ar fi util si un studiu al suportului textil pentru a vedea filigranul sau metoda de țesere stiu pare plictisitor dar astea sunt detalii care au decis alte cazuri celebre vezi disputele despre lucrările lui rembrandt sau la pitici de peisaj la alți autori deci eu zic: uită‑te la semnătură ok dar mai bine la stratul de subpigmentare si la radiografii ca sa vezi daca e schiță originală sau copie simplă daaa poate suna nerdy dar contează mult vezi să nu te lași doar păcălit de culoare sau stare, mersi pentru articol btw
daaar, tipa aia cu chitara pare luata de la tara, ms…probabil s-a pierdut prin muzee, vezi să nu o trimita inapoi lol
daaa, iarăși scandal pe la muzee, cine se uită la detalii?