Ştirea despre care vorbim: statele membre ale Uniunii Europene discută să ceară companiilor dovezi mai clare privind originea gazelor naturale importate, în contextul planului de reducere treptată a achiziţiilor din Rusia. Propunerea face parte dintr-un pachet legislativ al Comisiei Europene menit să elimine importurile de petrol şi gaze ruseşti până la începutul lui 2028.
Problema e una tehnică, dar importantă: gazele pot fi amestecate în timpul transportului, iar identificarea precisă a provenienţei nu e uşoară. Conform unui document consultat de Reuters şi citat de Agerpres, statele analizează impunerea obligaţiei pentru importatori de a furniza autorităţilor naţionale documente care să ateste că gazele nu provin din Rusia. Documentul, datat 28 august şi pregătit de preşedinţia daneză a UE, precizează că pentru gazele produse în alte state decât Rusia, autorităţile de reglementare ar trebui să primească dovezi care să arate ţara de producţie.
Clauza nu s-ar aplica importurilor din ţări care au şi ele interdicţii sau sancţiuni privind gazele ruseşti. Propunerea Bruxelles-ului stabileşte şi un calendar: noile contracte pentru gaze ruseşti ar urma să fie eliminate din 1 ianuarie 2026; contractele pe termen scurt ar urma să înceteze din 17 iunie 2026; iar contractele pe termen lung din 1 ianuarie 2028.
Un punct practic vizează cargourile cu gaze lichefiate importate din Rusia, care pot conţine volume provenite din surse mixte. Importatorii ar trebui să prezinte documente care să detalieze ce procent din încărcătură este efectiv gaz rusesc. Propunerea nu intră în detalii tehnice privind metoda de verificare, dar ridică clar problema trasabilităţii într-un lanţ energetic global.
Ambasadorii statelor membre la UE urmează să discute propunerea la o reuniune la Bruxelles. Guvernele îşi propun să ajungă la o poziţie comună până la mijlocul lunii octombrie, după care se vor purta negocieri între statele membre şi Parlamentul European pentru aprobarea finală.
Vă întrebaţi cum se va verifica, concret, originea gazelor într-un terminal de LNG sau prin reţele transfrontaliere?
hmm interesant. și totuși.. cum verifici asta la nivel practic? terminalul de LNG nu e un set de cutii sigure, gazul e amestecat, vine din camioane, cisterne, rețele. plus multe terminale recircula cargouri, deci probabil vor cere documente de proveniență (certificări, origini de la productor, tracking pe docuri) dar asta se poate falsifica sau complica mult comertul spot.
pe de altă parte, există tehnologii parțiale: izotopi, fingerprinting chimic, analiza compoziției (C2+, etan, propan) pot sugera zona de producție dar nu sunt infailibile. și mai e chestia cu hub-urile: daca gazul intră în, zic eu, hubul olandez sau german, practic devine din hub, nu “rusesc” direct. cine știe cum vor face excepții pt țări care au propriile sancțiuni, ok dar va crea birocrație imensă.
ar putea folosi blockchain pt tracking docu (e doar un instrument) sau certificare pe lantul comercial, dar implementarea e greoaie si scumpa pt importatori mici. și dacă Gazprom sau alți jucători mixează sursele la export, cum separi procentele dintr-un singur cargo? probabil vor cere split pe volume din manifest, dar cine verifică la fața locului?
mi pare ok politic, pune presiune, dar e mult de lucru tehnic. dacă pun și penalități mari, comercianții vor inventa soluții/loop-holes. în plus, tarifare, asigurări, contracte pe termen lung — totul se schimbă. deci da, idee bună dar implementation = nightmare. vezi să nu iasă doar hârtii și fraude.
da, bine, dar cine controleaza tot? lol, pare complicat.
ei, bine ar fi, dar cine verifică? stiu oameni vechi, acte pierdute, haos.