Regizorul Olivier Assayas a transformat romanul Der Magier im Kreml într-un thriller politic filmat, iar proiectul a avut finanțare de la Disney+. Premiera mondială a avut loc la Festivalul de Film de la Veneția, iar lansarea pe Disney+ sau în cinematografe nu are încă dată fixă.
Romanul din 2022 al lui Giuliano da Empoli oferea o analiză ficționalizată a aparatului de putere din Rusia, văzută prin ochii unui consilier imaginar, Vadim Baranow, care trage sforile din umbră. Assayas păstrează aceeași ambiguitate între fapt și ficțiune: filmul începe cu o avertizare clară că ceea ce vedem este o ficțiune, nu o investigație jurnalistică. Totuși, regizorul livrează un film de ficțiune plin de observații despre realitate.
Mai întâi, e un film de actorie. Paul Dano joacă rolul lui Baranow, un personaj controlat, calculat, venit din teatrul avangardist și ajuns în televiziunea reality, ca mai apoi să folosească aceleași tehnici pentru a modela scena politică. Din entuziasmul primelor ani se naște aici o ambiție rece pentru putere, o poveste tipică de ascensiune, dar prezentată cumva fără fiorul eroic, mai degrabă rece și funcțional.
Personajul central practic devine consilierul de taină, iar alegerea de a-l pune pe acesta în prim-plan, în locul unei portretizări directe a liderului, dă filmului un dublu efect: pe de o parte apropie spectatorul de mecanismele interne ale regimului, pe de altă parte păstrează o distanță narativă care permite observarea procesului de consumare a autorului/artizanului puterii. Cu alte cuvinte, cel care creează spectacolul politic ajunge, simbolic, eliminat.
Jude Law îl interpretează pe Putin cu o măsură rece și calculată. Personajul e construit ca o mască publică, la care regizorul adaugă momente de banalizare, chiar umor discret, pentru a-l face mai recognoscibil. Law reușește un amestec între propria prezență sub machiaj și o serie de ticuri și gesturi care amintesc de figura reală: mersul, expresiile faciale, micile maniere. Totuși forța filmului nu stă doar în transformarea fizică a actorilor.
Filmul provoacă publicul la un exercițiu dublu: deconstrucția teatrală a actului politic și, în același timp, recunoașterea fascinației pe care acel act o poate produce. Are momente în care fascinarea și repulsia se amplifică reciproc, iar asta creează o reverberație care nu se stinge ușor.
Structura filmului adoptă tonuri de dramă serializată la scară largă, cu dialoguri tăioase și gesturi surprinzătoare. Această abordare îl face vulnerabil la critica privind reproducerea unui anumit narativ mediatic, dar îi conferă și energie ca operă cinematografică. În final, filmul reușește să zdruncine clișee ideologice: expune ipocrizia Vestului la fel de direct cum arată brutalitatea reacțiilor din Est. Iar uneori sistemele politice par mai apropiate decât și-ar dori ele să recunoască.
Nu se urmărește nicidecum relativizarea ofensei, reprimării sau conflictelor, dar pelicula subliniază cum elemente ale culturii spectacolului se pot împleti cu politica în moduri care facilitează instaurarea unor regimuri autoritare. E o lecție despre cât de simplu pot fi instrumentate fricile, crizele și fragilitățile umane pentru a legitima un control totalitar. Partea înfricoșătoare este tocmai banalitatea procedurilor: discuții la birou, întâlniri discrete, decizii care par administrative, dar care produc efecte masive.
Assayas nu a făcut doar un film despre Rusia; a folosit acea poveste pentru a arăta mecanisme universale. Asta explică de ce subiectul rămâne relevant dincolo de granițe. Premiera la Bienala de la Veneția a amplificat discuțiile despre film, iar așteptarea lansării comerciale continuă.
Vă interesează mai mult analiza personajelor sau detalii despre cum a fost primit filmul la Veneția?
Și totuși, cine mai crede că un film care zice la început „e ficțiune” poate scăpa de responsabilitatea de a sugera realități politice concrete, mai ales când Jude Law e atât de recognoscibil ca imagine a lui Putin și Assayas preia un roman foarte actual — nu vi se pare că asta complică mult șansele publicului de a separa ficțiunea de influența geopolitică reală?
da, tare dur, vezi să nu te prindă… nu-mi plac minciunile, dar fain actoru’ ala.
Și voi ce credeți, faptul că Assayas păstrează ambiguitatea ficțiune/fapt real îl face mai responsabil politic sau dimpotrivă îi șterge din consecințe, mai ales că Disney+ a finanțat proiectul și filmul seamănă foarte mult cu realitatea pe care o descrie?