Pe scurt despre subiect: un schimb tot mai intens de opinii între liderii americani și europeni privind taxele la import a ajuns să includă și medicamentele, iar propunerea care a provocat rumoare vorbește despre o taxă vamală de 15% aplicată anumitor bunuri europene în Statele Unite. Mai alarmant pentru unii, fostul președinte Trump a avansat amenințarea unor tarife mult mai drastice, chiar de până la 200% pentru medicamentele produse în afara granițelor americane, iar discuțiile nu sunt doar retorică: ele pot influența efectiv lanțurile de aprovizionare și costurile pentru pacienți.
Problema nu e nouă: comerțul internațional a fost de secole folosit ca instrument de presiune politică și de protecție a industriilor interne, de la tarifele ridicate din perioada colonială până la măsuri moderne menite să securizeze sectoare considerate strategice. Astăzi, industria farmaceutică tot mai des se situează la intersecția dintre securitate națională, sănătate publică și economie globalizată. Propunerea unui tarif de 15% pentru anumite importuri europene pare la prima vedere un instrument comercial obișnuit, dar când apare și ipoteza creșterii taxelor la niveluri dramatice, cum ar fi 200%, consecințele asupra accesului la medicamente și stabilității lanțurilor de producție devin serioase.
Consultanți fiscali și economiști au reacționat rapid. Maytee Pereira, de la PwC, a caracterizat trecerea unei industrii farmaceutice de la tarife zero la riscul unor taxe uriașe drept un șoc. Chiar și o majorare moderată, de 15%, poate modifica prețurile și deciziile de producție. Dacă amenințarea celor 200% s-ar concretiza, impactul asupra costurilor ar fi dramatic: importurile de medicamente generice, deseori produse în unități externe, ar putea dispărea treptat de pe piața americană sau s-ar scumpi atât de mult încât accesul la tratamente de bază ar fi afectat. Economiști specializați în sănătate, precum Diederik Stadig de la ING, avertizează că efectul cel mai dur se va resimți la consumatori, care vor plăti mai mult direct la farmacie și, indirect, prin creșterea primelor de asigurare. Gospodăriile cu venituri mici și persoanele în vârstă ar fi cele mai expuse, exact grupurile care, în mod normal, nu au flexibilitate bugetară.
Paradoxal, presiunile executive asupra industriei farmaceutice nu se reduc doar la amenințări tarifare. Trump a cerut și companiilor să prezinte planuri pentru a aplica ceea ce numește „prețuri națiunii celei mai favorizate”, o mișcare menită să reducă costurile pentru pacienți. Între vorbe și practică, strategia combină presiuni: pe de o parte solicitări de scădere a prețurilor, pe de altă parte amenințări cu tarife care, teoretic, ar forța relocalizarea producției. Administrația a anunțat, totodată, că ar putea amâna aplicarea tarifelor cu un an sau un an și jumătate, oferind companiilor o fereastră pentru a-și refăcea stocurile sau pentru a-și muta parțial producția în Statele Unite, ceva ce unele firme au început deja să facă. Tradus simplu: dacă vrei să nu fii prins nepregătit, ai timp să-ți construiești o fabrică pe continent, dacă bugetul și lanțul logistic permit.
Contextul legal este relevant. În aprilie, administrația a inițiat o investigație privind modul în care importurile de medicamente și ingrediente farmaceutice pot afecta securitatea națională. Instrumentul invocat este secțiunea 232 din Legea privind extinderea comerțului din 1962, care îi oferă președintelui puterea de a impune tarife în numele securității naționale. Asta transformă problema dintr-o dispută comercială obișnuită într-una cu justificare strategico-politică pentru restricții la import, iar această justificare poate fi interpretată larg. În plus, astfel de investigații și măsuri pot provoca reacții diplomatice sau represalii comerciale din partea țărilor vizate, complicând și mai mult ecuația.
Efectele practice pot fi multiple. Tarifele mai mari pot conduce la scumpirea medicamentelor importate sau la oprirea importurilor de generice mai ieftine, cu riscul de penurii pentru anumite tratamente. Relocarea producției către Statele Unite nu e nici rapidă, nici ieftină: implică investiții, timp pentru autorizări și testări și dependență de lanțuri de materii prime care pot rămâne totuși externe. În plus, restricțiile comerciale au un efect multiplicator: cine livrează pe piața americană poate transfera costurile către consumator, asigurători sau sisteme publice de sănătate. De aceea, economiștii subliniază că cele mai vulnerabile rămân familiile cu venituri reduse și persoanele în vârstă, care cheltuiesc proporțional mai mult din buget pe medicamente.
Discuțiile actuale scot în evidență un conflict mai larg între politici industriale naționale și realitățile economiei globale. Pe de o parte există motivația politică și strategică de a nu depinde de surse externe pentru produse critice. Pe de altă parte, globalizarea a creat lanțuri optimizate pentru cost, iar perturbarea lor poate genera efecte nedorite: scumpiri, rupturi în aprovizionare și costuri sociale ridicate. Dimensiunea majoră a creșterilor tarifare propuse și amenințările cu măsuri extreme amplifică tensiunea dintre securitate, costuri și acces la tratamente.
În concluzie, tema ridică câteva întrebări esențiale: ce cost suntem dispuși să plătim pentru a produce local și a ne asigura independența strategică? Cum împăcăm nevoia de securitate națională cu accesul la medicamente la prețuri rezonabile? Și ce instrumente vor folosi decidenții pentru a reduce impactul asupra celor mai vulnerabili cetățeni? Tu ce părere ai: merită costurile și riscurile unei relocări masive a producției farmaceutice pentru a diminua dependența de importuri?
Mi se strânge inima când citesc d-astea. Am văzut cum, pe rând, s-au scumpit medicamentele pe care le lua mama; nu era mare lucru, dar pentru ea însemna diferența între a-și permite o cutie sau a mai amâna o zi. Și acum să zică cineva că tarifele astea sunt doar “politică”, când în spate sunt oameni care plătesc cu boala și cu banii puțini. Poate suna dramatic, dar pentru mulți e realitate: fabrici mutate, hârtii, certificări, costuri care ajung la farmacie. Nu poți pune securitate pe hârtie și să uiți de bunici. Și da, 200%… parcă e o glumă proastă, dar cine știe, poate devine politică. Eu sper doar să nu ajungem să ne uităm la rafturi goale sau la rețete pe care nu ni le putem permite. trist dar adevărat.
serios, iarasi corporatiile decid cine trăiește; super nașpa, vezi să nu.