Medicii de la Spitalul de Recuperare din Iași folosesc realitatea virtuală pentru a trata amețelile și tulburările de echilibru. Un aparat considerat unic în țară reproduce, în condiții sigure, mediile care provoacă răul de mișcare, de la mersul prin mulțime până la condus, astfel încât creierul pacientului să învețe să ignore acei stimuli care duc la senzații de amețeală.
Aparatul, achiziționat recent de departamentul de audiologie, permite expunerea controlată a pacientului la imagini și mișcări specifice. În timp ce poartă ochelari de realitate virtuală și este susținut de un sistem care previne căderea, persoana urmărește cu capul mișcarea din scenă, fără a-și deplasa întregul corp. Prin exerciții repetitive, creierul se obișnuiește treptat cu acei stimuli și reduce reacțiile care provoacă vertijul.
Coordonatorul departamentului de audiologie, Sebastian Cozma, explică faptul că tratamentul urmărește antrenarea creierului pentru a nu mai compensa greșit pentru deficiențele existente și pentru a se adapta la mediile care anterior declanșau amețeli. Terapia este utilă inclusiv persoanelor care dezvoltă stări de rău la mersul cu mașina; traseul și viteza scenelor pot fi controlate cu ajutorul unui joystick, pentru a regla gradul de dificultate.
Pacienții ajung la cabinetul ORL în principal din cauza senzațiilor de amețeală. La Spitalul de Recuperare din Iași vin lunar în jur de 200 de persoane cu astfel de probleme. Unii au rămas cu tulburări de echilibru după evenimente medicale serioase, cum este cazul Lucicăi, care a rămas cu sechele în urma unor accidente vasculare cerebrale și acuză amețeli persistente și dureri de cap. O altă pacientă, Maria, în vârstă de aproape 80 de ani, a început brusc să aibă stări de amețeală într-o dimineață când a vrut să coboare din pat și de atunci a ajuns să-și fie teamă să iasă din casă. Ambele fac terapie cu ajutorul dispozitivului.
Tratamentul presupune de regulă un minim de zece ședințe, la intervale de 3-4 zile, pentru a obține adaptarea dorită. Dispozitivul folosit de audiologie a costat aproape 700.000 de lei și oferă posibilitatea unui program individualizat, în funcție de simptomatologie și toleranța pacientului.
Crezi că realitatea virtuală va deveni în curând o opțiune frecventă în tratarea tulburărilor de echilibru și amețelilor?
pai bine, dar cat costa si cine plateste pt tratament asta? eu am rude care n-au bani, pare fain dar scump, poate la casa de sanatate acopera? stiu eu, sunt multe de clarificat
Interesant. eu am avut un unchi care făcea amețeli după o otită gravă și zicea că orice aglomerație îl dădea peste cap. Ideea asta cu VR pare ok, mai ales că e controlat — adică nu te aruncă direct în haos. Știu dintr-o sursă că expunerea graduală e folosită și la anxietate (terapia de expunere) și funcționează cam pe același principiu: creierul se recalibrează.
mai e chestia cu accesul — 700.000 lei e mult, dar dacă ajută 200 de oameni/lună ar fi mai eficient pe termen lung decât sute de vizite la urgență. Sper doar să nu devină doar pentru orașe mari și privat, pt că bătrânii ca Maria au nevoie imediat.
si da, joystick-ul e smart, poți regla viteza, lumina, chestii care la unii agravează răul de mișcare. mie mi se pare fain că se poate personaliza programul, nu toți reacționează la fel.
nu zic că e soluția finală, dar pare o opțiune promițătoare. cine știe, poate peste câțiva ani o să fie normal în multe spitale. 😉
wow, mi se pare trist si frumos in acelasi timp. mama mea avea amețeli la finalul vieții și îmi amintesc cum se tămpea de frică să iasă din casă, parcă i se micșorase lumea la balcon. nu știu de ce, dar ideea asta cu realitatea virtuală îmi dă un nod în gât — pe de-o parte speranță, pe de alta parcă pierzi ceva uman când înveți creierul să ignore lucruri care odată te conectau cu realitatea. daaa, probabil ajută mult, mai ales după un AVC sau când te tremură picioarele; dar mă gândesc la părinți, bunici care preferau să stea la fereastră și să urmărească lumea reală, nu niște scenariu dintr-un joc. costă mult, e bine, dar sper doar să rămână și oamenii care să-i țină de vorbă, nu doar aparatul care rulează scene. oare cine mai are timp să asculte povestea Mariei despre ziua când s-a speriat? cine știe… poate e doar melancolie, mi se face dor.