Un studiu australian arată cum Covid-ul de lungă durată afectează viaţa de zi cu zi a persoanelor care s-au infectat cu SARS-CoV-2, subliniind consecinţele pe termen lung asupra funcţionării cotidiene şi a calităţii vieţii. Cercetarea, publicată în Australian Journal of Primary Health, s-a bazat pe interviuri şi chestionare aplicate unor adulţi din Australia care trăiesc cu sindrom post-Covid-19, pentru a înţelege cum se traduce, în practică, impactul simptomelor persistente.
De la primele valuri ale pandemiei s-a observat că anumite simptome durează mult după infecţia iniţială. Această stare, numită Covid de lungă durată, apare de obicei în primele trei luni după boală şi persistă cel puţin două luni. Cele mai frecvente manifestări raportate sunt oboseala, tulburările de concentrare, cunoscută popular ca ceaţă mentală, şi dificultăţile de respiraţie. Dar ce înseamnă toate acestea pentru o persoană în viaţa de zi cu zi? Studiul încearcă să răspundă exact la această întrebare.
Cercetarea a inclus 121 de adulţi care s-au îmbolnăvit între februarie 2020 şi iunie 2022, majoritatea având între 36 şi 50 de ani. Marea parte nu au necesitat internare, dar au continuat să se confrunte luni sau chiar ani cu limitări în îndeplinirea activităţilor cotidiene. Pentru a cuantifica efectele, participanţii au completat două instrumente folosite frecvent în cercetarea medicală: Scala OMS de Evaluare a Dizabilităţii (WHODAS 2.0) şi Chestionarul SF-36 pentru calitatea vieţii. Aceste formulare nu înlocuiesc un RMN sau analizele de sânge, dar arată clar cum se resimt simptomele în viaţa reală.
Rezultatele au fost îngrijorătoare. Persoanele cu Covid de lungă durată au avut, în medie, un nivel de dizabilitate mai mare decât 98% din populaţia generală australiană. 86% dintre ele au depăşit pragul asociat dizabilităţii severe, în contrast cu 9% în populaţia generală. Asta s-a tradus astfel: în medie, respondenţii au raportat dificultăţi în desfăşurarea activităţilor zilnice timp de aproximativ 27 de zile pe lună, iar cam 18 zile pe lună au fost pur şi simplu incapabili să funcţioneze în mod normal. Sarcinile elementare, precum hrănitul sau îmbrăcatul, au fost mai puţin afectate, dar activităţi mai complexe, treburi casnice, muncă, interacţiuni sociale, au suferit mult.
Calitatea vieţii a scăzut semnificativ. Energia şi viaţa socială au fost domeniile cel mai puternic lovite, ceea ce reflectă cum oboseala şi tulburările de concentrare descompun activităţi, hobby-uri şi relaţii. Per ansamblu, scorurile de calitate a vieţii au fost în medie cu 23% mai mici decât cele ale populaţiei generale.
Aceste concluzii se aliniază cu alte studii realizate la nivel internaţional, care evidenţiază patternuri similare. Un studiu în 13 ţări a arătat niveluri comparabile de dizabilitate şi a remarcat că femeile raportează adesea un grad mai mare de afectare. Din cauza variabilităţii simptomelor în timp şi între persoane, sindromul post-Covid nu se potriveşte întotdeauna cu modelele clasice de îngrijire pentru afecţiuni cronice, ceea ce complică răspunsul sistemului de sănătate.
Un alt aspect important scos în evidenţă de autorii studiului este valoarea rezultatelor auto-raportate. Deoarece nu există un test de diagnostic clar pentru Covid-ul de lungă durată, pacienţii se pot simţi neînţeleşi sau chiar îndoieli asupra experienţei lor. Totuşi, datele arată că autoevaluările privind recuperarea sunt predictori valizi ai nivelului de dizabilitate şi ai calităţii vieţii. Oboseala, de exemplu, nu înseamnă doar somnolenţă; poate însemna pierderea capacităţii de a conduce în siguranţă, renunţarea la hobby-uri sau distanţarea de prieteni.
Autorii studiului, cercetători de la Universitatea Deakin şi Universitatea La Trobe, subliniază faptul că sindromul post-Covid afectează planurile de viitor ale persoanelor, relaţiile şi funcţionarea în familie, la locul de muncă şi în comunitate. Ei atrag atenţia că persoanele din comunităţi vulnerabile sunt deosebit de expuse riscului ca aceste consecinţe să le amplifice inegalităţile existente.
Ce soluţii propun? Este nevoie de servicii centrate pe experienţa pacienţilor, care să vizeze nu doar tratamentul medical clasic, ci şi refacerea demnităţii şi a implicării sociale. Programele de reabilitare ar trebui să includă strategii concrete de gestionare a oboselii: organizarea activităţilor în ritmuri adaptate capacităţii fiecăruia şi tehnici de economisire a energiei pentru a evita suprasolicitarea. Angajatorii pot contribui prin adaptări rezonabile: reducerea orelor de lucru, ajustarea sarcinilor şi politici flexibile de concediu. În plus, este esenţial sprijinul pentru refacerea legăturilor sociale, iar primul pas rămâne ascultarea atentă şi validarea experienţelor celor afectaţi.
Studiul reaminteşte că sindromul post-Covid nu e doar o listă de simptome, ci o problemă care reorganizează vieţi şi necesită răspunsuri adaptate din partea serviciilor medicale, angajatorilor şi comunităţii. Credeţi că sistemele de sănătate şi locurile de muncă sunt pregătite să ofere acest tip de suport?
Fii primul care comentează