Pe 6 decembrie, la Scânteia+, artista Nona Inescu, împreună cu Adrian Ganea, Jared Marks și Petra Hermanov, vor urca pe scenă cu o instalație performativă care leagă paleontologia din Hațeg de întrebări despre extincție, de-extincție și timpul geologic. Pe măsură ce amintirile colective despre dinozauri au trecut din manuale și muzee în cultura populară, proiectul se întoarce atât către istoria științei, cât și către ficțiunea speculativă, punând în dialog trecutul îndepărtat cu o posibilă vreme viitoare.
Producția, intitulată Eu, balaur bondoc, construiește o poveste hibridă: pe de o parte, o narațiune parțial biografică despre baronul transilvănean Franz Nopcsa, recunoscut ca unul dintre pionierii paleobiologiei; pe de altă parte, relatările paleontologice despre dinozaurii pitici descoperiți pe platoul erodat al Hațegului. Platoul, astăzi bătut de vânt și ploi, a fost cândva o insulă tropicală în Marea Tethys. La începutul secolului XX, săpăturile de acolo au scos la iveală fosile ale unor specii de talie mică, iar Nopcsa a propus conceptul de sindrom insular pentru a explica micșorarea acelor populații. Deși ideile sale au fost revoluționare, figura lui rămâne într-o oarecare măsură excentrică și aproape uitată în memoria colectivă.
Instalația îmbină video, sculptură, performance live și sunet și are loc între orele 19:00 și 22:00. Două ecrane LED proiectează imagini filmate în zona înaltă din Hațeg: straturi de sediment de nuanță roșu-ruginiu, detalii cu licheni și sol, iar apoi cadre largi care surprind întinderea peisajului. În imagini apar siluete umane ce par să se contopească cu pământul și să se estompeze treptat în stâncă, până când formele devin parte integrantă a formațiunilor geologice. Narațiunea fragmentată alternează scene din Cretacicul târziu, episoade de la începutul secolului trecut și secvențe care imaginează un viitor apropiat amenințător. Curatoarea proiectului este Adriana Blidaru, iar pe scenă interpretează Owen Ridley-DeMonick și Eliza Trefaș. Dacă vă atrage ideea unei întâlniri între știință și ficțiune, dar fără artificii hollywoodiene, acesta e tipul de propunere care pune accent pe atenția la detaliu în locul efectelor zgomotoase.
Eu, balaur bondoc confruntă numele Franz Nopcsa cu geologia Hațegului și cu imaginația contemporană. Tema vastului timp geologic reconfigurează modul în care înțelegem continuitatea vieții și responsabilitatea pe care o avem față de viitor. Prin suprapunerea epocilor și a limbajelor artistice, instalația provoacă la reflecție fără a oferi predicții categorice.
Ce părere aveți: ar putea o instalație ca aceasta să schimbe modul în care vizităm muzee sau citim despre fosile?
Fii primul care comentează