România parcurge, de câteva decenii, un traseu de apropiere față de nivelul țărilor dezvoltate, iar această tranziție economică aduce atât oportunități evidente, cât și vulnerabilități tipice economiilor în dezvoltare. De la sporirea veniturilor și extinderea infrastructurii până la întărirea instituțiilor, progresele sunt clare, însă pentru a fi durabile este necesară înțelegerea factorilor profunzi și a riscurilor care pot deraia evoluția.
Economiile emergente evoluează diferit față de cele mature. Ele tind să acumuleze deficite externe persistente și depind de finanțare externă, ceea ce le face sensibile la șocuri internaționale sau la retrageri bruște de capital. Când trebuie refinanțate datorii în condiții de incertitudine, riscul unei crize financiare crește, iar ajustările necesare pot fi dure pentru economie și societate. Perioadele favorabile ale ciclului global sau procesele de „catching-up” nu asigură dezvoltare sustenabilă pe termen lung: creșterea rapidă însoțită de mari deficite externe poate conduce la corecții dureroase.
Nu toate poveștile de convergență sunt identice. Unele economii emergente s-au dezvoltat în cadrul unei uniuni economice, precum țările din Europa Centrală și de Est care au aderat la UE, iar altele au urmat traiectorii accelerate de creștere fără un astfel de cadru, precum mai multe „tigri asiatice” din anii ’80-’90. Diferențele dintre BRICS, de exemplu, sau între China și un stat mic european, arată că eticheta de „emergent” acoperă realități foarte diverse. Trebuie reținut și faptul că multe țări azi considerate avansate au fost cândva emergente; Japonia sau Germania după Al Doilea Război Mondial sunt exemple clasice de transformări profunde.
Pentru a analiza convergența s-au utilizat și modele economice clasice, precum Solow sau variante neoclasice derivate din ramura Ramsey-Koopmans-Cass. Un exercițiu contra-factual bazat pe modelul Solow a comparat o economie emergentă cu una avansată, folosind parametri standard: deprecieri de 5% pe an, rată de economisire de 20%, ponderea capitalului 30% din venit. Pornind de la un capital per capita de 5.000 euro pentru emergent și 10.000 euro pentru avansat, echilibrul pe termen lung al modelului indică un nivel mult mai ridicat, dar în 35 de ani simularea nu atinge potențialul deplin. Concluzia din cifre este clară: convergența cere efort continuu, pe perioade îndelungate.
Din modelul Solow derivă două concepte: convergența absolută, unde economiile cu caracteristici similare tind spre același echilibru pe termen lung, și convergența condiționată, în care țările mai îndepărtate de nivelul lor staționar cresc mai rapid. Acest cadru teoretic explică, în parte, dinamica statelor care au aderat la UE după 2000: blocul european a înregistrat o creștere generală după criza din 2008-2009, iar economiile din Europa Centrală și de Est au avut ritmuri de dezvoltare mai mari decât media țărilor avansate.
Privind datele, creșterea PIB per capita exprimată în paritatea puterii de cumpărare arată progrese semnificative pentru România de la aderare: de la circa 10.800 euro în 2007 la aproximativ 31.000 euro în 2024, aproape o triplare în 17 ani. Acest indicator permite comparații relevante între state cu niveluri de prețuri și costuri ale vieții diferite. În analiza ciclicității PIB per capita, folosind un filtru Hodrick-Prescott adaptat pentru date anuale, se observă o volatilitate mai mare pentru România față de Germania sau media UE, ceea ce reflectă susceptibilitatea noastră la fluctuații ciclice mai pronunțate.
În comparație regională, România a înregistrat una dintre cele mai rapide și susținute dinamici ale PIB per capita. La intrarea în UE ne situam aproape de coada clasamentului, iar în 2024 eram aproape de Polonia și peste Ungaria în termeni de PIB per capita PPP. Când examinăm ciclurile regionale, seria ciclică a României arată variații mai ample, cu o amplitudine vizibil mai mare în perioadele de expansiune.
Un exercițiu suplimentar bazat pe modelul Solow a evidențiat importanța economisirii: două economii identice în toate celelalte, cu rate de economisire de 20% și, respectiv, 19%, ajung după 35 de ani la o diferență de capital per capita de aproape 6, 8% în favoarea celui care economisește un punct procentual în plus. Mesajul este limpede: acumularea internă de capital contează pe termen lung.
Mai multe concluzii practice reies pentru politica macro-financiară. Procesul de convergență provoacă transformări ireversibile, iar perioada post-criză globală a beneficiat de factori excepționali, infuzii de investiții, fonduri europene, spațiu fiscal, rate ale dobânzii foarte scăzute, care nu trebuie confundate cu noul normal. Episoadele favorabile pot facilita recuperarea, dar nu asigură o convergență rapidă și stabilă dacă nu sunt însoțite de acumulare internă de capital, alocări eficiente și progrese reale de productivitate.
Pentru a garanta o convergență reală pe termen lung, România are nevoie de un model de dezvoltare adaptat contextului actual: consolidarea bazei de capital intern, dezvoltarea piețelor financiare, creșterea productivității prin educație, inovație și infrastructură, utilizarea eficientă a fondurilor europene în proiecte cu efect multiplicator și diversificarea motoarelor de creștere prin exporturi și IMM-uri. În mod special, capcana venitului mediu este amplificată aici de dublul deficit, fiscal și extern, astfel că disciplina bugetară, transferul de tehnologie și reguli care stimulează antreprenoriatul devin cruciale.
Transformarea necesară nu este doar tehnică sau de capital: presupune schimbarea instituțiilor, proceselor și mentalităților. Este nevoie de curaj politic și social pentru a trece de la un model bazat pe imitare la unul în care crearea de tehnologie, inovarea și excelența în cercetare devin centrale. Digitalizarea, inteligența artificială și automatizarea oferă astăzi oportunități reale, dar există riscul de a rămâne consumatori de tehnologie, nu producători, ceea ce ar frâna procesul de convergență.
Schimbarea profundă solicită nu doar resurse financiare, ci și o cultură a creativității, încrederii și colaborării public-privat. Fără aceasta, capitalul singur nu scote o economie din capcana stagnării. Trebuie confruntate interese și mentalități înrădăcinate pentru a crea un mediu în care inovarea devine principalul motor al creșterii.
Modelul Solow, datele privind PIB per capita și estimările de integrare inspirate din modelul lui Lucas arată date concrete: creșterea medie anuală a României în perioada 2007-2024 a fost în jur de 6, 21% comparativ cu 2, 8% la nivelul UE, iar parametrii estimați sugerează un grad ridicat de integrare în beneficiile UE, de aproape 90%. Aceste cifre scot în evidență atât potențialul, cât și dependențele asociate. Următorii pași depind de politici clare, de capacitatea de a investi în oameni și tehnologie și de disciplina fiscală. E momentul ca avantajele conjuncturale să fie transformate în avantaje structurale, iar asta implică un efort consistent pe termen lung.
Crezi că prioritățile de politică publică din România acordă suficientă importanță inovației, educației și consolidării capitalului intern?
Fii primul care comentează