Situația dreptului femeii de a dispune asupra propriului corp în România rămâne un subiect sensibil și complex, cu repercusiuni directe în spitale, pe ecranele televizoarelor și în viața cotidiană a femeilor care solicită întreruperea de sarcină. Investigația Digi24, parte a campaniei Pacient în România, evidențiază cum refuzurile motivate religios, moral sau personal persistă în numeroase unități medicale din țară, iar cadrul legislativ și aplicarea ghidurilor medicale adesea nu rezolvă situația. De la Iași la București, femei care au cerut servicii medicale s-au confruntat cu atitudini dure, partea administrativă promite orientare, iar Biserica Ortodoxă își menține o poziție publică fermă.
Istoria recentă a reglementării avortului în România a cunoscut fluctuații: după Revoluție femeile și-au recăpătat dreptul la întrerupere de sarcină, însă accesul efectiv rămâne fragmentat. În practică, multe spitale publice și private semnalează lipsa personalului dispus să efectueze proceduri la cerere, iar golul este uneori umplut de oferte private costisitoare sau de soluții periculoase. Mărturiile pacientelor arată că motivele refuzului variază de la convingeri religioase la teama de responsabilitate emoțională, iar consecințele sunt multiple: traume, costuri mari sau apelarea la soluții în afara cadrului legal și sigur.
Ana, o tânără din Iași stabilită acum în străinătate, povestește că a fost tratată rece și umilitor când a încercat să obțină un avort medicamentos: la prima clinică i s-a spus că nu se fac astfel de proceduri, la a doua a fost jignită discret și lăsată plângând pe masa de consultație, iar abia la a treia a primit îngrijire decentă contra sumei de 3.000 de lei. Experiența ei scoate în evidență două aspecte: diferențele de atitudine între clinici și accesul restrâns al femeilor cu venituri reduse la servicii sigure. Organizațiile care apără drepturile femeilor atrag atenția că refuzurile din sistemul public, urmate de practică privată, transformă paciente în sursă de profit, nu în persoane cu drepturi.
Maternitatea Cuza Vodă din Iași, unde 41 de ginecologi au declarat că niciunul nu efectuează întreruperi de sarcină la cerere din motive personale sau religioase, ilustrează fenomenul la nivel instituțional. Ancheta a solicitat informații unui număr mare de spitale; din 200 contactate, doar 87 au răspuns. Dintre acestea, 49 au declarat că nu au niciun medic dispus să facă astfel de proceduri. Consecința: pentru multe femei dreptul legal rămâne doar teoretic.
Impactul psihologic al acestor refuzuri este adesea minimalizat. Psihologul Carmen Ioniță explică că decizia de a întrerupe o sarcină este deja dificilă, iar refuzurile repetate intensifică vulnerabilitatea și dezechilibrul de putere dintre pacientă și medic. Exemplele din anchetă includ femei care au fost judecate sau umilite în fața personalului medical, reacții care lasă urme pe termen lung. Cazurile de sarcini cu malformații sau rezultate ale violului reprezintă un paradox dureros: exact când ar fi nevoie de sprijin medical specializat, multe femei se lovesc de refuzuri, priviri acuzatoare și lipsa unor proceduri clare în spitale.
Poziția Bisericii Ortodoxe, exprimată public, este categorică: avortul este considerat un păcat grav, iar majoritatea cazurilor ar trebui să se încheie cu nașterea și, dacă e cazul, cu adopția. Această atitudine influențează opinia publică și anumite comportamente instituționale, mai ales în regiuni cu tradiții religioase puternice. Unele spitale justifică refuzul prin „tradiții” sau rolul lor de a „salva vieți”, iar altele invocă scopul de a stimula natalitatea. Astfel, alegerile personale ale medicilor devin practici sistemice.
În interiorul profesiei medicale există și voci critice. Un medic ginecolog tânăr de la Spitalul Elias vorbește despre paradoxul generațiilor: deși obiecția de conștiință este mai frecventă în rândul medicilor mai în vârstă, surprinzător, și unii tineri împărtășesc aceeași viziune morală strictă. Sunt medici care refuză să judece pacientele și alții care își justifică decizia prin temeri psiho-emoționale sau lipsa competenței pentru a gestiona impactul intervențiilor.
Practicile unor farmacii și clinici dezvăluie o altă fațetă a barierei: chiar când există rețete pentru avort medicamentos, unele farmacii refuză eliberarea medicamentelor sau le vând cu reticență, iar farmacistele pot face comentarii jignitoare. Ghidurile medicale pentru avort medicamentos există, iar Societatea de Obstetrică și Ginecologie promovează protocoale pentru facilitarea accesului pe camera de gardă, însă punerea lor în practică este neuniformă. În multe locuri protocoalele rămân la nivel teoretic, iar femeile sunt puse în situația de a căuta alternative.
Refuzurile favorizează și reapariția avortului clandestin, un fenomen pentru care datele oficiale sunt limitate, dar care reprezintă un risc major. Amintirea Decretului 770 din 1966, cu consecințe tragice pentru mii de femei, rămâne un reper istoric sumbru. În 2024-2025, spitale precum cel din Craiova au raportat estimări de avorturi provocate în afara cadrului legal, iar rapoartele sugerează că încă apar incidente în care femei au murit după încercări de a întrerupe sarcina în condiții neadecvate sau din cauza complicațiilor netratate corespunzător.
Miturile medicale persistă. Pacientelor li se sugerează frecvent riscuri exagerate: infertilitate sigură, leziuni ireversibile sau degradarea uterului ca într-un accident. În realitate, specialiștii spun că riscul de infertilitate după un avort este scăzut când procedura este efectuată în condiții sterile, de către personal experimentat. Problema apare mai ales atunci când femeile recurg la metode improvizate, crescând astfel riscul de complicații.
Organizațiile nonguvernamentale cer măsuri concrete: fiecare unitate medicală să aibă cel puțin un medic dispus să efectueze întreruperi la cerere, decontarea procedurilor prin CNAS, plafonarea tarifelor, proceduri transparente pentru gestionarea refuzurilor și informarea corectă a pacientelor. Propunerile includ și combaterea stigmatului social și introducerea educației sexuale și reproductive în școli ca metodă eficientă de prevenție, nu doar ca discurs politic.
Din perspectivă instituțională, Ministerul Sănătății recunoaște dificultățile, dar subliniază limitele legislației: medicul nu poate fi obligat să efectueze procedura, iar ministerul urmărește în principal crearea unor zone regionale și informarea pacienților. Această reticență legislativă lasă însă multe întrebări fără răspuns și menține inegalități în accesul la servicii.
Datele OMS arată că în 2022 au fost înregistrate peste 28.000 de întreruperi de sarcină în România, jumătate la cerere, plasând țara printre cele cu cifre ridicate în Europa. Diferențele între regimurile europene arată alternativele: state precum Olanda sau Suedia asigură acces facil și servicii subvenționate; în schimb, Polonia sau Malta se îndreaptă spre restricții stricte. România rămâne astfel într-un punct intermediar: dreptul există, dar accesul efectiv este inegal.
Dincolo de statistici și cazuri, tema centrală rămâne impactul deciziilor instituționale și individuale asupra corpului și vieții femeilor. Nevoia unor proceduri clare, a unor resurse accesibile și a unei culturi medicale care respectă autonomia pacientului este esențială. Datele, spitalele și exemplele vorbesc de la sine: lipsa personalului dispus (49 de spitale fără niciun medic), costurile din privat (până la 3.000–5.000 lei) și existența unor cazuri de avort clandestin în rapoartele unor spitale arată cât de fragil devine un drept fără mecanisme practice de susținere.
Maternitatea Cuza Vodă, cifra 41 și suma de 3.000 de lei pentru un avort medicamentos sunt exemple concrete ale contradicțiilor din sistemul medical românesc: drepturi pe hârtie, obstacole în practică. Cum s-ar putea îmbunătăți implementarea ghidurilor? Ce măsuri practice, legislative sau administrative, ar micșora decalajul dintre protocoale și practică? Care sunt responsabilitățile instituțiilor publice în apărarea drepturilor reproductive ale cetățenilor?
Fii primul care comentează