Raportul Comitetului ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi semnalează grave abuzuri în Coreea de Nord împotriva persoanelor cu dizabilităţi, aducând acuzaţii legate de sterilizări forţate, avorturi impuse, uciderea nou-născuţilor cu handicap şi folosirea unor persoane în experimente clinice, informaţii culese de la surse considerate credibile și completate cu date dintr-o vizită a Raportorului Special din 2017 şi cu declaraţii ale unor foşti refugiaţi.
Istoria tratamentului persoanelor vulnerabile sub regimuri autoritare oferă numeroase exemple dureroase, iar acest raport include Coreea de Nord într-un tablou în care stigmatizarea şi excluziunea sunt instituţionalizate. Documentul arată că abuzurile au loc atât în instituţii medicale pediatrice, cât şi în centre de detenţie, iar mărturiile descriu experimente medicale şi ştiinţifice efectuate pe persoane cu dizabilităţi psihosociale sau intelectuale fără consimţământ. În acelaşi registru, femei cu dizabilităţi ar fi fost forţate să accepte sterilizări sau avorturi, iar cazuri de infanticid au fost semnalate chiar în unităţi medicale. Nu este o lectură uşoară şi se referă la situaţii care încalcă integritatea fizică şi autonomia acestor persoane.
Mara Gabrilli, membră a Comitetului ONU, a subliniat la prezentarea raportului că există mărturii concrete despre persoane folosite în teste clinice fără acord. Comitetul solicită autorităţilor nord-coreene să interzică prin lege astfel de practici şi să instituie mecanisme independente de monitorizare a instituţiilor vizate, precum şi sprijin urgent pentru victimele care au suferit aceste abuzuri. Mesajul este limpede: persoanele cu dizabilităţi nu sunt obiecte de experimentare, ci fiinţe umane cu dreptul la integritate, autonomie şi respect.
Raportul mai observă că Constituţia Coreei de Nord nu prevede o interdicţie clară a discriminării pe motiv de dizabilitate, iar stigmatizarea socială persistă. Autorităţile par să urmeze o abordare contradictorie: acordă privilegii veteranilor cu dizabilităţi, în timp ce o mare parte a persoanelor cu nevoi speciale rămân fără acces la servicii esenţiale. În termeni statistici, documentul estimează că 5, 5% din populaţia nord-coreeană, aproximativ 1, 41 milioane din aproape 26 de milioane de locuitori, sunt persoane cu dizabilităţi, un segment semnificativ care, potrivit raportului, este expus riscurilor menţionate.
În încheiere, raportul depăşeşte acuzaţiile şi textele şi scoate în evidenţă probleme concrete legate de drepturi fundamentale, de la lipsa unor garanţii constituţionale la practici medicale netransparente şi abuzuri în instituţii. Aceste detalii indică necesitatea unor cadre legale clare, a unei monitorizări independente şi a asistenţei pentru victime; numele Mara Gabrilli, vizita Raportorului Special din 2017, cifra de 1, 41 milioane şi semnalele despre experimente clinice sunt elemente concrete care pot orienta paşii următori în discuţiile internaţionale. Credeţi că presiunea diplomatică şi mecanismele ONU pot modifica tratamentul persoanelor cu dizabilităţi în Coreea de Nord?
uite, asta e groaznic dar nu sunt surprins complet. am citit ceva pe tema asta acum câțiva ani, mai multe rapoarte spun cam la fel: în regimuri totalitare persoanele cu dizabilități devin „problemă” socială nu oameni. e ciudat cum se repetă patternul — stigmatizare, izolare, lipsa de acces la tratament decent. plus, ideea cu experimentele clinice nu e nouă, exista documentație și din anii 2000 despre teste medicale făcute fără consimțământ în contexte similare.
daaar, nu toți suferă la fel: veteranii primesc uneori privilegii, ceea ce arată că e mai mult un calcul politic decât o îngrijire reală pentru toți. și constituția aia fără interdicție clară la discriminare? arată cam cât de „legal” e totul.
ar trebui presiune diplomatică, sancțiuni țintite, dar și mecanisme de monitorizare independente, sprijin pentru refugiați care pot da mărturii, și programe regionale pentru reintegrare. nu e suficient doar să spui „oprim asta”, trebuie probe, acces, și protecție pentru denunțători.
eu cred că ONU poate face ceva — dar numai dacă se insistă sistematic, cu dovezi solide și cooperare din partea țărilor din jur (China, Korea de Sud, Japonia ar putea exercita influență). altfel rămâne doar hârtie.
oricum, mie mi se pare important să susținem organizații care documentează, să sprijinim victimele când scapă, și să punem presiune mediatică constantă. vezi să nu lăsăm lucrurile uitate.