Transformările care au modificat fauna Americii de Sud la sfârșitul Pleistocenului rămân un subiect intens disputat între specialiști. Un articol recent în Science Advances, semnat de Rafael Prates și colaboratorii săi, readuce oamenii în prim-plan: analiza lor indică faptul că vânătorii umani ar fi contribuit semnificativ la declinul megafaunei sud-americane, chiar dacă urmele directe sunt rare și stratigrafia siturilor complică interpretările.
Deși oamenii și speciile mari dispărute au coexistat în aceeași arie doar o perioadă scurtă, sub 3.000 de ani, iar aceasta s-a întâmplat în urmă cu peste 10.000 de ani, autorii subliniază că tocmai scurtimea suprapunerii și degradarea arhivei arheologice îngreunează identificarea dovezilor clare. Straturile pleistocene sunt frecvent amestecate cu oase din Holocen, ceea ce poate crea impresia că oamenii vânau în principal prăzi mici, specii care au supraviețuit trecerii prin Epoca de Gheață. Ca urmare, cercetătorii s-au concentrat pe 20 de situri cu cronologii solide, unde se poate determina cu credibilitate activitatea umană de dinainte de 11.600 de ani în urmă, moment după care megafauna era deja pe cale de dispariție.
Concluzia echipei lui Prates nu este o condamnare definitivă, dar nici o absolvire simplă: datele reactivate de această sinteză sugerează că foragerii umani au avut un rol constant în ecologia acelei perioade. Astfel, autorii repun oamenii în ecuație, nu ca singurul factor, ci ca un actor important alături de schimbările climatice și alte presiuni de mediu.
Un instrument teoretic folosit de autori este modelul „prey choice”, utilizat de arheologi și antropologi pentru a înțelege selecția prăzii de către grupurile de vânători-culegători. Modelul compară energia investită în vânătoare și procesare cu energia obținută din carne. În acest cadru, megafauna pleistocenic, precum leneșii giganți, armadillo uriași sau caii americani dispăruți, se situează aproape întotdeauna în partea superioară a listei: oferă multă hrană pentru un efort relativ eficient, pe hârtie. Prin urmare, oamenii din Pleistocen erau probabil la fel de raționali ca orice vânător contemporan; dacă puteau obține multă carne dintr-o singură captură, ar fi preferat „achizițiile în vrac” în locul vânătorii repetate a animalelor mici.
E relevant că unele specii mari care mai există astăzi în regiune, guanaco, taruca, vicuña, nu se evidențiază la fel de favorabil în modelul prey choice, comparativ cu fosilele megafaunei. În cele din urmă, poți aproviziona un grup prin vânarea unor taruca, dar nu la fel de eficient ca în cazul unui leneș gigantic. Din această perspectivă, schimbarea preferințelor de vânătoare către specii mai mici apare firesc: ele au devenit opțiuni mai frecvente abia după ce prăzile mari au devenit rare. Pe termen lung, această tranziție, împreună cu eforturi contemporane de conservare, contribuie la explicarea supraviețuirii unor specii de păsări mari sau a unor camelide mici până în prezent.
Studiul din Science Advances (2025) păstrează o abordare prudentă: nu aduce dovezi spectaculoase descoperite brusc, ci o reasamblare atentă a unui puzzle cu piese lipsă. Autorii folosesc date și modelare pentru a demonstra că, atunci când selectezi situri cu cronologii clare, semnele unei presiuni umane asupra megafaunei sunt mai consistente decât arată un set de date mai eterogen. Asta nu înseamnă că schimbările climatice sunt neglijabile; sugerează, în schimb, că multiple cauze au acționat simultan, oamenii fiind unul dintre ele.
Science Advances 2025 și DOI 10.1126/sciadv.adx2615 marchează o reorientare metodologică: mai multă atenție la stratigrafie, la datări și la selecția siturilor din care derivă concluzii. Această abordare ajută la separarea semnalului real de „zgomot” și la înțelegerea mai clară a modului în care deciziile de vânătoare ale oamenilor au afectat compoziția faunei regionale.
Modelul prey choice și datele din cele 20 de situri ne reamintesc că deciziile practice ale oamenilor preistorici, ce vânezi azi, ce e mai ușor de adus înapoi, cât efort merită depus, pot produce efecte pe termen lung asupra ecosistemelor. În cercetări viitoare, combinarea acestor modele cu arheozoologie și paleoclimatologie ar putea permite estimarea proporției fiecărui factor: cine a contribuit la dispariții și în ce măsură.
Studiul lui Prates menționează pragul de 11.600 de ani și analizează 20 de situri cu cronologii robuste. Aceste informații arată că problema nu este lipsa de interes, ci complexitatea datelor și necesitatea unei selecții riguroase a probelor. Cum crezi că ar trebui integrate datele arheologice și cele climatice pentru a înțelege mai bine acest episod din istoria Americii de Sud?
Fii primul care comentează