Europa se confruntă cu o provocare logistică care pare scoasă dintr-un manual militar de altădată: infrastructura învechită și reglementările complicate împiedică deplasarea rapidă a trupelor și echipamentelor între vestul și estul continentului. Cauzele sunt istorice, ecartamente diferite, poduri proiectate pentru un alt secol și frontiere gestionate după reguli dintr-o epocă trecută, dar problema este și una actuală, pentru că NATO dorește capacitatea de reacție imediată pe flancul estic.
Estimările oficialilor Uniunii Europene indică faptul că transferul unei armate din vest spre granița cu Rusia sau Ucraina ar dura în prezent aproximativ 45 de zile. Ținta este ambițioasă: scurtarea acestui interval la cinci, sau chiar trei zile, pentru a asigura un răspuns rapid în caz de criză. Generalul german Alexander Sollfrank, responsabil cu pregătirea țării pentru un posibil rol central într-o astfel de operațiune, afirmă că toate componentele trebuie să funcționeze cu precizia unui ceas elvețian, ceea ce sună bine teoretic, dar implică multă muncă practică pe teren.
Căile ferate sunt esențiale pentru mobilitate, dar tocmai aici apar cele mai mari probleme. În portul Rotterdam doar 9% din containere pot fi încărcate direct pe trenuri, iar regulile și documentația pentru convoaiele militare sunt adesea complicate. În statele baltice, garniturile circulă încă pe ecartament larg, moștenit din era sovietică, ceea ce impune transferul soldaților și al echipamentelor între trenuri la frontiere interne, un proces consumator de timp și resurse. Ca reacție, Estonia, Letonia și Lituania pregătesc un proiect de 24 de miliarde de euro pentru alinierea rețelelor lor la standardele feroviare europene.
Problema ecartamentului nu se limitează la baltici. Peninsula Iberică utilizează tot un ecartament diferit, ceea ce îngreunează deplasarea echipamentelor din Spania și Portugalia spre restul Europei. În plus, infrastructura rutieră prezintă lacune. Germania, aflată central și gazda a circa 37.000 de militari americani, joacă un rol crucial în rute vitale și necesită investiții serioase în poduri, drumuri și linii ferate. Un exemplu relevant este cazul tancurilor Leclerc expediate către România în 2022: transportul terestru a fost blocat pentru că autoritățile germane au considerat vehiculele prea grele pentru anumite drumuri. Drept urmare, tancurile au fost transportate pe apă, din Marsilia până la Alexandroupoli, iar de acolo au continuat pe cale ferată spre România, transformând un transport de zile într-o operațiune de săptămâni.
Pe lângă provocările tehnice, există și bariere administrative: deplasarea trupelor ar traversa state neutre din punct de vedere al conflictului, care aplică proceduri vamale și reguli civile, inclusiv norme privind programul șoferilor de camion. De aceea se lucrează la conceptul unui „Schengen militar” care să armonizeze regulile de circulație ale forțelor aliate. În iunie, aproape toate țările NATO, cu excepția Spaniei, au convenit să crească cheltuielile de apărare până în 2035 la 5% din PIB anual, din care până la 1, 5% poate fi direcționat către infrastructură. Germania intenționează să prioritizeze rutele vitale într-un plan de modernizare de 500 de miliarde de euro pentru drumuri, poduri și căi ferate, iar Germania, Polonia și Țările de Jos au semnat un acord pentru simplificarea transportului militar transfrontalier.
Această situație evidențiază două dimensiuni: una tehnică, legată de ecartamente, poduri și capacitatea rețelelor feroviare; și una administrativă, referitoare la documente, vize și reguli civile care nu sunt concepute pentru deplasări rapide ale trupelor. Modernizarea căilor ferate din statele baltice, investițiile propuse în Germania și acordurile bilaterale pentru fluidizarea transportului militar sunt pași concreți. Totuși, punerea în practică a acestor planuri necesită timp, resurse financiare și coordonare politică între numeroase state cu priorități diferite.
Un exemplu concret din text este planul de 24 de miliarde de euro al Estoniei, Letoniei și Lituaniei pentru schimbarea ecartamentului feroviar, care ar facilita semnificativ legătura cu rețeaua europeană. Proiectul ar diminua transferurile manuale de echipamente și ar accelera fluxurile logistice între vest și est. În plus, acordul semnat între Germania, Polonia și Țările de Jos pentru simplificarea transportului militar ar putea servi drept model pentru alte trasee. Rămâne de văzut dacă aceste investiții și înțelegeri se vor materializa suficient de rapid pentru a reduce cu adevărat timpul necesar deplasării forțelor spre est. Credeți că sumele propuse și acordurile actuale sunt suficiente pentru a transforma mobilitatea militară europeană într-un sistem eficient pe termen scurt?
Fii primul care comentează