În Europa a reapărut o dezbatere care îmbină istorie, identitate locală şi diplomaţie comercială: protecţia brânzeturilor de calitate revine în prim-plan în negocierile internaţionale, iar actorii implicaţi sunt producători din zone alpine, Comisia Europeană şi parteneri precum Statele Unite sau Australia. Sistemul european de denumiri geografice reprezintă o continuare modernă a grijii pentru origine şi tradiţie, similar modului în care, de-a lungul secolelor, oraşele au apărat reţetele locale şi meşteşugurile; acum această protecţie se extinde din piaţa locală către acorduri comerciale globale.
În Valle d’Aosta, brânza Fontina înseamnă mai mult decât un simplu produs: e un simbol pentru o regiune de 120.000 de locuitori, unde se întâlnesc limba franceză, italiana şi dialectul local. Anual se fabrică aproximativ 380.000 de roţi de Fontina, un volum modest în comparaţie cu brânzeturile produse industrial, dar de o importanţă uriaşă pentru comunitate. Drumul către păşunile alpine, fermele mici şi prelucrarea adesea realizată chiar la fermă arată legătura strânsă dintre materie primă şi tradiţie: câteva zeci de vaci, lapte transformat rapid în cazane, reţete şi tehnici transmise din generaţie în generaţie.
Reprezentanţii consorţiului care apără Fontina, printre care Stéphanie Cuaz, susţin că denumirea protejată oferă garanţia calităţii şi sprijină lanţurile scurte de producţie, care apropie fermierii de consumatori. Pentru localnici, eticheta de origine este o barieră împotriva imitaţiilor ieftine şi o formă de protecţie economică într-o zonă cu resurse limitate. Regulile pentru a purta numele Fontina sunt stricte: laptele trebuie să provină de la rase specifice, furajele trebuie să fie locale, iar procesarea să se realizeze integral în regiune. Sunt norme menite să păstreze trăsăturile autentice ale produsului, dar ele complică relaţiile comerciale când numele devin subiect de negocieri internaţionale.
La nivelul Uniunii Europene, denumirile geografice protejate sunt privite atât ca instrument economic, cât şi cultural. Sistemul european include peste 3.600 de produse înregistrate, de la brânzeturi la vinuri şi băuturi spirtoase. Comisia Europeană estimează că produsele cu denumire protejată generează venituri de circa 75 miliarde de euro anual, iar preţurile acestor produse pot fi de peste două ori mai mari decât cele ale omologilor fără indicaţie. Italia conduce topul ţărilor cu cele mai multe înregistrări, iar autorităţile de la Roma consideră sistemul un multiplicator de valoare pentru producătorii locali.
Aceste cifre explică de ce Bruxellesul urmăreşte cu atenţie standardele şi de ce este reticent în negocieri. În 2023, discuţiile pentru un acord cu Australia au fost blocate, în mare parte din cauza divergenţelor privind denumiri considerate generice în alte părţi, cum ar fi Feta sau Mozzarella di Bufala Campana; Fontina a ajuns şi ea pe lista punctelor sensibile. Reacţiile diferă în funcţie de cadrele juridice naţionale: în Statele Unite nu există protecţii echivalente la nivel federal, iar în Wisconsin se produc mai multe tipuri de brânză fontina, unele premiate internaţional. Fermierii şi procesatorii americani văd adesea restricţiile UE ca pe un act de protecţionism, pentru că le limitează accesul pe pieţe fără a primi aceleaşi reguli reciproce.
În paralel, modelul european nu rămâne fără urmări în restul lumii. Tot mai multe ţări au preluat elemente din acest sistem: Japonia, Coreea de Sud şi mai multe state din America Latină au introdus reglementări inspirate din denumirile geografice protejate. Pentru micii producători europeni, această tendinţă înseamnă că tradiţiile lor au şanse mai mari să fie recunoscute şi protejate pe pieţele externe, dar pentru exportatorii care dezvoltă scale-up-uri sau variante locale aceste reguli devin o barieră comercială reală.
Pe pieţele internaţionale, discrepantele culturale şi juridice privind alimentele tradiţionale se transformă frecvent în dispute comerciale. Fontina, cu roţile produse şi regulile stricte de fabricaţie, a devenit simbolul tensiunii dintre protecţie şi deschidere: un exemplu în care o reţetă veche generează negocieri contemporane. Dezbaterea rămâne deschisă, iar soluţiile cer combinaţii de compromisuri, reglementări clare şi, uneori, o doză de diplomaţie culinară.
Fontina sintetizează multe din aceste dileme, legând Valle d’Aosta, Statele Unite, Australia şi politicile UE într-o singură poveste. Cifre precum 380.000 de roţi produse anual sau 75 de miliarde de euro generate de denumirile protejate arată miza. Cum crezi că ar trebui împăcate interesele micilor producători tradiţionali cu libertatea comercianţilor internaţionali?
Fii primul care comentează