O descoperire din vecinătatea cosmică arată că rămăşiţele unei stele din Calea Lactee au înghiţit un corp îngheţat asemănător lui Pluto, iar observaţiile au fost efectuate cu telescopul spațial Hubble. Evenimentul oferă informaţii despre existenţa şi distribuţia obiectelor îngheţate dincolo de Sistemul Solar, cu implicaţii pentru modul în care se pot forma şi aproviziona cu apă planetele cu potenţial locuibil.
Astronomii care au analizat o pitică albă aflată la aproximativ 255 de ani‑lumină au găsit semne chimice că aceasta a acumulat material provenit de la un corp ceresc îngheţat, nu doar de la un asteroid stâncos obişnuit. Pitica albă are o masă de circa 57% din cea a Soarelui, dar, în formă compactă, diametrul ei este comparabil cu cel al Pământului, o combinaţie aparent paradoxală, deoarece densitatea rezultată face ca o cantitate mică de materie să aibă o masă foarte mare. Aceste tipuri de stele, după ce îşi consumă combustibilul, trec prin faza de gigantă roşie şi lasă în urmă aceste nuclee compacte; la final, şi Soarele nostru ar urma probabil acelaşi traseu peste miliarde de ani.
În acest caz, cercetătorii consideră că pitica albă a distrus gravitaţional un obiect asemănător lui Pluto, iar fragmentele sale s-au prăbuşit pe suprafaţa rămăşiţei stelare. Detectarea provine din analiza spectroscopică a materialului aflat pe pitica albă: s‑a observat o abundenţă neobişnuit de mare de azot, mult peste nivelul prezent în cometele tipice, iar această compoziţie corespunde cu gheaţa bogată în azot care acoperă suprafaţa lui Pluto. Aceste indicii sugerează că nu era vorba de o cometă obişnuită, ci de un corp îngheţat mai complex, posibil o planetă pitică sau un fragment rezultat dintr‑o coliziune.
Instrumentul esenţial a fost Cosmic Origins Spectrograph de pe Hubble, capabil să detecteze semnături în ultraviolet, utile pentru a analiza elementele din straturile exterioare ale piticelor albe. Echipa a calculat şi o rată impresionantă a acumulării de materie: aproximativ echivalentul masei unei balene albastre adulte cade pe pitica albă în fiecare secundă, un flux menţinut cel puţin 13 ani. Această imagine oferă o dovadă solidă că în jurul altor stele există rezervoare extinse de corpuri îngheţate, similare celor din regiunile îndepărtate ale Sistemului Solar, dincolo de Neptun, populate de planete pitice, comete şi alte obiecte îngheţate.
Importanţa descoperirii nu se limitează la inventarierea unor fragmente cosmice. În Sistemul Solar se crede că astfel de corpuri îngheţate au contribuit la livrarea apei şi a altor compuşi volatili către planetele telurice, incluzând apa, carbonul, sulfurile şi molecule organice care pot susţine chimia prebiotică. Observaţia unei pitice albe care a acumulat material bogat în azot şi, implicit, probabil bogat în alte volatili, susţine ipoteza că şi în alte sisteme planetare există depozite capabile să furnizeze ingredientele fundamentale pentru medii potenţial locuibile.
Studiul publicat în Monthly Notices of the Royal Astronomical Society, realizat de cercetători de la Universitatea din Warwick, oferă astfel o fereastră directă asupra compoziţiei unor corpuri îngheţate aflate în afara Sistemului Solar. Detectarea azotului şi menţinerea unui ritm constant de aport material timp de cel puţin 13 ani reprezintă dovezi greu de ignorat că astfel de obiecte nu sunt rare. Utilizarea spectrografiei în ultraviolet a făcut posibilă această identificare, iar instrumentele spaţiale rămân cruciale pentru a înţelege procesele care au loc în jurul rămăşiţelor stelare.
Această observaţie leagă două capitole ale evoluţiei planetare: pe de o parte, soarta stelelor de mase moderate care devin pitice albe; pe de altă parte, existenţa şi rolul corpurilor îngheţate în arhitectura sistemelor planetare. Detectarea pe pitica albă a unui material asemanător gheţii de pe Pluto indică că mecanismele ce distribuie apă şi compuşi volatili sunt active şi în afara Sistemului Solar, ceea ce deschide calea pentru studii viitoare privind originea apei pe planete şi potenţialele condiţii pentru viaţă. Cum sunt structurate aceste rezervoare, în ce proporţii alimentează planetele interne şi cum variază compoziţia lor de la un sistem la altul rămâne însă de investigat.
Studiul semnat de Snehalata Sahu şi Boris Gaensicke oferă date precise: distanţa de circa 255 ani‑lumină, masa piticii albe de aproximativ 57% din masa Soarelui, perioada de cel puţin 13 ani pentru care s‑a măsurat aportul constant şi utilizarea Cosmic Origins Spectrograph de pe Hubble. Cât de frecvente sunt astfel de evenimente în galaxia noastră şi ce relevanţă au pentru formarea planetelor cu apă rămân întrebări deschise ce pot fi abordate prin observaţii spectroscopice similare. Creşterea numărului de cazuri ar ajuta la cuantificarea rezervelor de volatili din alte sisteme şi la înţelegerea transferului de apă către planetele interne.
Observaţia unei pitice albe care a acumulat material bogat în azot oferă un exemplu clar: instrumentul Cosmic Origins Spectrograph a detectat semnături ce indică o compoziţie asemănătoare gheţii de pe Pluto. Aceasta sugerează că rezervoarele de corpuri îngheţate pot fi răspândite şi ar putea îndeplini acelaşi rol în alte sisteme ca în Sistemul Solar. Ce informaţii vor aduce următoarele generaţii de telescoape, când vor studia alte pitice albe sau vor detecta semnături similare în jurul altor stele? Vom găsi curând dovezi clare că apa necesară vieţii a fost transportată pe planete din afara sistemelor lor natale?
Fii primul care comentează