Elon Musk a stârnit recent valuri politice în Statele Unite când a anunțat intenția de a înființa Partidul America pentru alegătorii nemulțumiți de democrați și republicani, însă planul pare deja în retragere. Conform relatării The Wall Street Journal, miliardarul le-a spus aliaților că vrea să se întoarcă la afacerile sale, întrucât există îngrijorarea că un partid nou i-ar îndepărta pe liderii republicani, prin fragmentarea voturilor.
De fapt, cât de serios a fost Musk cu această inițiativă rămâne neclar. Un comentariu în UnHerd ridică semne de întrebare: după ce a cumpărat Twitter (rebotezat X), Musk a trecut dintr-un sprijin mai prietenos pentru democrați pe orbita lui Donald Trump și a devenit un donator important pentru republicani. Ca urmare, a fost invitat să conducă o echipă numită DOGE, pe baza promisiunii că va tăia aproximativ două trilioane de dolari din cheltuielile federale. Practic, promisiunea era să reducă bugetul federal cu o treime, nu tocmai o sarcină ușoară. DOGE a produs tulburări în birocrație și a aplicat, în realitate, reduceri modeste, iar măsurile s-au dovedit nepopulare.
Relația dintre Musk și Trump n-a fost construită pentru a rezista testului timpului. Deși Trump i-a acordat inițial încredere, diferențele au devenit evidente, iar momentul decisiv pare să fi fost sprijinul lui Musk pentru un candidat republican la alegerile pentru Curtea Supremă de Stat din Wisconsin. Musk a investit mult și a făcut campanie în favoarea candidatului republican, dar candidatul democrat a câștigat ușor, ceea ce i-a reprezentat pentru Trump o umilință. Așa s-ar explica și retragerea bruscă din proiectul Partidul America: nu era doar o idee politică, ci și o reacție emoțională la eșec.
Și acest episod arată cât de dificil este pentru un partid terț să supraviețuiască în SUA. Democrații și republicanii au construit cel mai longeviv duopol politic din lume. Democrația modernă americană îi are pe democrați încă din anii 1820 și pe republicani din anii 1850; de atunci, niciun partid terț sustenabil nu a reușit să-și croiască un loc stabil la masa deciziilor. Multe încercări au existat, dar au dispărut ori au fost absorbite în unul dintre cele două partide dominante.
Structura instituțională ajută la explicarea acestui fenomen. Sistemul prezidențial uninominal, împreună cu Colegiul Electoral, favorizează două forțe politice dominante. Exemplul lui Ross Perot din 1992 e elocvent: aproape 20% din voturile naționale, dar nicio victorie de stat și, prin urmare, zero voturi în Colegiul Electoral. Legile privind accesul pe buletinele de vot, care diferă de la stat la stat, mai complică și ele viața unei formațiuni noi. Partidul Verde, de pildă, care a fost asociat cu candidaturile lui Ralph Nader, a pierdut aproape complet prezența pe buletinele din state precum New York; în 2024, niciun candidat al unui partid terț nu a apărut pe buletinul din acel stat modern, alegătorii au putut alege astfel doar între Trump și Harris.
Dar democrații și republicanii au și o capacitate remarcabilă de adaptare. Ambele formațiuni absorb curente noi sau le transformă, astfel încât amenințările externe sunt adesea înghițite sau cooptate. Exemplul britanic e relevant: Nigel Farage a zdruncinat conservatorii, dar în SUA, mișcarea populistă a lui Trump nu a distrus Partidul Republican, ci l-a remodelat. În interiorul fiecărui partid apar lideri care preiau agenda și retorica outsiderilor pentru a-și pune în aplicare propriile priorități.
Pe stânga a funcționat altfel: Bernie Sanders n-a creat un partid rival, dar a folosit primarele democrate pentru a împinge anumite teme în centrul dezbaterii. Consecința a fost creșterea influenței Socialiștilor Democrați din America (DSA), care, în loc să candideze pe propria listă, sprijină democrați autointitulați socialiști. La New York, asta a ajutat candidați precum Zohran Mamdani să învingă establishmentul local candidând tot ca democrați.
Un lucru pe care Musk l-a intuit corect este că o parte a electoratului american caută alternative: mulți resping cele două partide, iar identitatea politică se conturează tot mai des în cheie negativă, adică prin ce partid detestă cineva, nu neapărat prin ce partid iubește. Pentru ca o alternativă să devină viabilă, ar fi nevoie de investiții majore pentru accesul pe buletine, comunicare și construirea unei baze care să nu fie percepută doar ca o scindare a sufragiilor. Musk s-a temut exact de asta: ca noua formațiune să ajute în mod neintenționat unul dintre cele două partide.
O altă problemă pentru Musk a fost neînțelegerea electoratului. Propunerile radicale de reducere a programelor guvernamentale i-au alungat chiar și pe mulți alegători republicani obișnuiți care beneficiază de acele programe. De asemenea, Musk este un antreprenor globalist; chiar și pozițiile sale mai restrictive privind imigrația rămân limitate de nevoia sa de forță de muncă înalt calificată pentru companiile pe care le conduce.
Rămâne întrebarea: ce fel de alegători ar susține un partid terț cu succes în SUA? Analiza sugerează că o mișcare viabilă ar trebui să atragă populisti economici care sunt moderat conservatori pe valori culturale, un mix între viziuni economice apropiate de cele ale lui Sanders și poziții tradiționaliste pe teme culturale, plus o abordare mai strictă, dar rațională, în privința imigrației. Un politician care întruchipează o astfel de combinație este Dan Osborn, fost organizator sindical care candidează ca independent în Nebraska. Osborn critică puterea corporatistă, simpatizează cu deținătorii de arme din mediul rural și susține o frontieră „sigură”, iar combinația pare să aibă tracțiune locală.
Rămâne însă de văzut dacă un proiect la scară națională, susținut financiar și organizatoric, fie de Musk, fie de alți investitori, ar putea construi o rețea de candidați asemănători lui Osborn capabilă să transforme peisajul politic. Până atunci, cele două mari tabere politice par să-și păstreze dominanța, iar orice partid nou se confruntă cu bariere instituționale și cu provocarea de a convinge alegătorii că nu este doar o formațiune care fură voturi de la una sau alta.
Crezi că există spațiu real în politica americană pentru un partid terț stabil pe termen lung?
Pare plauzibil pe termen scurt, dar bariere instituționale și costul accesului pe buletine îl fac improbabil ca proiect național stabil.
pai, sincer, mi se pare cam greu. și nu doar din cauza legilor alea tampite cu buletine, e sistem făcut sa tina doua partide. plus oamenii sunt obisnuiti: multa lume voteaza contra, nu pt, deci un partid nou ar trebui sa creeze o identitate pozitiva, nu doar sa zică “noi nu-s ca ăia”.
musk? eh, el n-are răbdare, vrea efect rapid, bani, PR. n-are sens sa bagi milioane ca sa sapă la baza unui sistem care favorizează status quo-ul. vezi si exemplul lui Perot — mult zgomot, zero Colegiu Electoral.
alta chestie: finantarea locala si sindicatele, grupurile de baza conteaza. daca nu ai organizatii la nivel de comitat, stat, nu ajungi nicăieri. partidul Verde a pierdut multe state doar din cauza regulilor de pe liste.
cred ca singura cale e scindare treptata: oameni care intra in democrati sau republicani si radicalizeaza din interior (vezi Sanders sau Farage la alt nivel), sau miscari regionale care cresc in state mici si abia apoi încearcă national.
si ideea aia cu populism economic + conservator pe valori e interesanta — exista nise rurale care ar reactiona; dar sa faci asta national e altceva. necesită timp, lideri locali puternici, si nu doar un donor bogat care obosește.
deci, spatiu exista, dar e ingust, mic, si plin de capcane. probabil nu vezi un partid terț stabil in următorii 10-20 ani, decat daca se nasc miscari foarte bine organizate de jos in sus. vezi să nu…