Cine, ce și unde: Inițiativa Belt and Road a Chinei, lansată în 2013 pentru legarea Asiei cu restul lumii prin investiții masive în infrastructură, a intrat într-o fază mai puțin spectaculoasă decât la început, iar povestea ei se desfășoară pe mai multe continente.
La debut, BRI era vândută ca un drum al mătăsii modern, promisiunea fiind schimburi comerciale accelerate și dezvoltare mutuală. După 12 ani, realitatea arată mai complex: unele proiecte au dus la progres concret, altele au lăsat în urmă datorii dificil de gestionat și suspiciuni legate de corupție. În acest interval, China a semnat memorandumuri cu aproximativ 150 de țări, acoperind aproape 40% din PIB-ul global. Angajamentele totale anunțate legate de inițiativă ajung la 1.308 miliarde de dolari, dintre care 775 miliarde sunt contracte de construcții și 533 miliarde investiții directe.
Există exemple care arată impact pozitiv. Calea ferată China–Laos, inaugurată în 2021, a facilitat turismul și comerțul regional și este adesea citată drept o reușită. Pe de altă parte, proiecte precum barajul Coca Codo Sinclair din Ecuador au stârnit critici pentru calitate îndoielnică, acuzații de corupție și efecte negative asupra mediului. Deci balanța nu e tocmai egată.
Schimbări de atitudine au apărut și la nivel politic. Unele țări au renunțat la parteneriat: Italia, singura țară din G7 care aderasem la BRI, s-a retras în 2023 după ce autoritățile au considerat că nu au obținut beneficiile economice promise. În 2025, Panama a luat o decizie similară, într-un context în care presiunile americane legate de influența chineză asupra Canalului Panama au contat. Beijingul a reacționat acuzând Statele Unite de denigrare și sabotaj, iar oficialii americani au salutat retragerile ca pe pași strategici. Politica pare să rămână, așadar, și o luptă de influență pe scena internațională.
Răspunsul chinez a inclus și o ajustare practică: de la proiecte foarte mari, vizibile și uneori riscante în state cu guvernanță fragilă, s-a trecut la ceea ce autoritățile descriu ca proiecte mai mici și mai durabile, mai puțin expuse riscurilor. Observatorii notează trecerea de la o strategie axată pe prestigiu la una mai pragmatică, cu finanțări mai selective și o atenție sporită la randamente.
Cu toate acestea, pentru multe economii emergente alternativa la finanțarea oferită de China rămâne limitată. Când Occidentul ridică semne de întrebare și vorbește despre diplomație bazată pe datorii, guvernele din Sud văd în continuare oportunitatea de a accesa proiecte de infrastructură pe care altfel nu le-ar putea realiza. Pe scurt, BRI continuă să fie relevantă, chiar dacă imaginea și instrumentele au fost reconfigurate.
Voi ce părere aveți: merită proiecte mari de infrastructură asumarea riscurilor financiare și politice pentru dezvoltare rapidă?
interesant, dar mi se pare cam simplu tratat. da, unele căi ferate și porturi chiar ajută, dar hai sa nu uităm: multe contracte vin cu muncitori + echipamente din china, deci banii locali nu raman neapărat acolo. plus problema mediului e reala, nu doar “scuză” politică — proiecte hidroelectrice au schimbat ecosisteme și vieți. în plus, cred că și geopolitica contează: statele mici se trezesc prins în jocuri între us și china, si asta nu e doar teorie. totuși, pentru multe țări e singura opțiune rapidă pt autostrăzi, porturi, etc — deci riscul pare uneori acceptabil. eu zic: proiecte mai mici, transparență, clauze clare de rambursare si angajare locală. altfel ajungi cu datorii si niște poduri frumoase dar fără oameni care sa le folosească, vezi sa nu.
Hmmm, mie mi se pare cam amestecat totul. pe de-o parte avem proiecte care chiar schimbă viața local, gen calea ferată China–Laos, dar pe de alta multe lucruri miros a contract prost negociat, subcontractori care dispar, poluare care rămâne. Nu știu daca e vina doar a Chinei, multe guverne locale au luat decizii proaste sau au nevoie disperată de infrastructură și semnează orice.
Ce nu se zice aici e că multe proiecte sunt finanțate cu condiții care le fac greu de renegociat; vezi exemple in Africa unde datoria devine problemă pe termen lung. Sau faptul că uneori tehnologia/standardele folosite nu sunt compatibile cu ce e deja acolo, deci ai infrastructură dar fără oameni care s-o întrețină bine.
Da, alternativa e limitată pentru multe țări, dar cred că ar trebui pusă presiune ca banii ăștia să vină cu verificări reale, clauze de mediu și training local. altfel ajungi cu proiect mare și nimeni nu știe să-l repare peste 5 ani.
Oricum, politics e mare factor – retragerile unor țări nu-s doar economic, sunt și jocuri geopolitice. cine știe… poate o să vedem mai multe parteneriate mixte, cu bani din mai multe părți, ca să nu depinzi de 1 singur creditor. asta ar fi o soluție reală cred.