Nintendo ridică, de fapt, o problemă practică recurentă în istoria suporturilor fizice: modul în care mediile de stocare afectează timpii de încărcare în jocuri. Discuția pornește de la Switch 2 și diferența dintre performanța jocurilor descărcate și cea a celor rulate de pe Game Card, ilustrată prin exemple precum Mario Kart World și observații din industrie despre porturi precum cel al Cyberpunk 2077.
De la benzi magnetice la compact-discuri și mai departe la carduri digitale, fiecare generație de console a încercat să găsească un echilibru între cost și performanță. Pe Switch-ul original, vitezele de citire ale cardurilor SD și ale Game Card-urilor erau în jur de 90 MB/s, oferind o experiență relativ uniformă. Pentru Switch 2, însă, Nintendo a proiectat Game Card-urile astfel încât streamingul de date este considerabil mai lent decât cel al titlurilor instalate. Consecința este limpede pentru jucători: același joc poate porni mult mai rapid dacă e instalat din eShop decât dacă rulezi direct de pe cartuş. Comparatii practice, ca cele cu timpii de încărcare din Mario Kart World, scot în evidență această discrepanță, o diferență pe care mulți o vor sesiza imediat, fie că o observă în mod activ sau nu.
Observațiile din industrie oferă perspective utile. Charles Tremblay, vicepreședinte tehnic la CD Projekt Red, a menționat că vitezele MicroSD Express sunt foarte bune, în timp ce streamingul de pe Game Card pe Switch 2 este doar acceptabil. Tremblay a subliniat însă că, per total, performanța I/O a noii platforme este bună, mai ales în comparație cu hard disk-urile lente care au afectat anterior jocuri mari precum Cyberpunk 2077 pe hardware mai vechi. Prin urmare, problema nu este neapărat consola în sine, ci diferențele dintre mediile de stocare folosite de jucători.
Decizia Nintendo de a concepe Game Card-urile cu viteze reduse ar fi putut urmări menținerea costurilor hardware la niveluri controlabile. Totuși, acest lucru nu pare să fi diminuat neapărat cheltuielile de producție ale cartușelor fizice, iar costul de fabricație a fost adesea invocat ca motiv pentru apariția unor alternative mai ieftine, precum Game Key Cards. În unele situații, producătorii nici nu au pus prea mult accent pe prețul cardurilor, pentru că acel factor a fost, practic, irelevant în deciziile lor de lansare.
Există și soluții parțiale: permiterea instalării jocurilor de pe Game Card pe stocarea internă sau pe carduri de expansiune, o practică folosită de mult de Microsoft și Sony pentru discuri. Aceasta ar diminua decalajul de performanță, dar creează o dilemă pentru posesorii de cartușe: instalarea unui joc consumă din cei 256 GB ai stocării interne a consolei și îi poate forța pe jucători să cumpere MicroSD Express costisitoare pentru a păstra atât portabilitatea, cât și viteza. Nu e o soluție comodă pentru cei care preferă suporturile fizice.
Pe măsură ce piața se deplasează treptat spre descărcări digitale, mulți dezvoltatori vor învăța să adapteze jocurile la interfața relativ mai lentă a Game Card-urilor. Dar unii vor decide că nu merită compromisurile privind timpii de încărcare doar pentru a servi o felie din piață, din ce în ce mai mică. În esență, alegerea între fizic și digital rămâne pragmatică: cost, comoditate, performanță, și existența unor opțiuni de instalare care reduc fricțiunile.
MicroSD Express și Game Card sunt clar menționate în comentarii; cifrele relevante sunt viteza de citire estimată la circa 90 MB/s pe Switch-ul original și limita de 256 GB pentru stocarea internă a Switch 2. Concluzia: hardware-ul și mediile de stocare modelează experiența jucătorului la fel de mult ca optimizarea software. Ce alegi tu: portabilitate și cartuş fizic sau viteza unui joc instalat digital?
Fii primul care comentează