Mihai Băncilă aduce la galeria Orizont din inima Bucureștiului o expoziție despre oameni, cei care i-au format viața și memoria, exprimată prin pictură, sculptură în sticlă și sunet. De la prieteni și membri de familie la profesori și întâlniri întâmplătoare, toate figurile apar într-un experiment vizual care se strecoară în fluxul urban al trecătorilor.
Artistul adună chipuri pe pânze, unele realizate pe o lungime impresionantă de 10 metri, alături de miniaturi modelate din sticlă. Lucrările sunt însoțite de o coloană sonoră ascultată la căști de vizitatori, transformând astfel vizita într-o experiență personală, aproape intimă, deși în spațiu public, care intră în dialog cu agitația străzii. Astfel expoziția nu rămâne închisă în galeria propriu-zisă, ci comunică direct cu trecătorii, ca și cum aceștia ar primi, fără să-și propună, portrete ale unor necunoscuți importanți.
Figurile pe care le prezintă Băncilă nu sunt portrete fotorealistice. Ele sunt estompate, uniformizate după un tipar plastic ce construiește o anatomie simplificată, asexuată și depersonalizată. Totuși, această neutralitate formală nu le șterge identitatea: dimpotrivă, ele trimit la persoane recunoscute în legătură cu biografia artistului. E remarcabil cum o siluetă redusă la esență poate păstra urme narative, trăsături care evocă afecțiuni, amintiri bune sau dureroase, fără detalii explicite. Urmele pe care oamenii le lasă în memorie devin materia primă a lucrărilor.
Titlul expoziției, For my people walking blindly spreading, losing time…, citează un vers din poemul For My People al poetei americane Margaret Walker (1915–1998). Alegerea nu are doar o funcție literară, ci servește ca o cheie interpretativă: versul evocă comunitate, trecere, pierdere și răspândire, teme care se suprapun experiențelor personale ale artistului și felului în care acesta își recuperează memoria afectivă. Curatorul, Ana Negoiță, evidențiază caracterul autoreferențial al proiectului: emoțiile declanșate de amintiri se transformă în limbaj vizual și sonor, iar expoziția devine o hartă a urmelor personale.
Montajul, pânze de mari dimensiuni, sculpturi fragile din sticlă și ascultări individuale, transformă vizitatorul în participant activ. Nu sunt necesare instrucțiuni complicate: pui căștile, te lași ghidat de sunet și te plimbi printre chipuri. Contrastul dintre monumentalitatea pânzelor și fragilitatea miniaturilor din sticlă generează o tensiune estetică care oglindește, poate, contradicțiile relațiilor umane: ceea ce rămâne impunător în memorie este adesea însoțit de vulnerabilități invizibile.
Expoziția, curatoriată de Ana Negoiță, poate fi vizitată la galeria Orizont până pe 13 octombrie. Pentru bucureșteni sau trecători, reprezintă o ocazie de a vedea cum un artist transformă amintiri personale în obiecte vorbitoare, uneori tinere, alteori grave, adresate străinilor care se opresc ori trec în grabă.
Numele Margaret Walker apare ca un fir conducător în întreaga instalație, conectând pânzele de 10 metri și miniaturile din sticlă la aceeași temă a memoriei colective și individuale. Expoziția demonstrează cum un vers, câteva chipuri și niște sunete pot construi o poveste despre oameni care marchează viața unui artist și apoi se răspândesc în oraș, pentru oricine vrea să asculte. Ce chip din viața ta s-ar păstra imprimat pe o pânză de 10 metri?
Fii primul care comentează