De la Berlin până la editorialele din New York, tema e limpede: liderii europeni, analiștii americani și unele segmente ale presei din SUA dezbat intens noua strategie a administrației Trump, care pare să acorde mai puțină atenție Europei și NATO, iar semnalele de alarmă apar pe fondul tensiunilor cu Rusia și al ascensiunii Chinei. Istoria relațiilor transatlantice, de la reconstrucția postbelică la episoadele tensionate din Războiul Rece, este invocată ca reper, iar acum discuția îmbină temeri geopolitice tradiționale cu chestiuni economice actuale: lanțuri de aprovizionare, minerale rare și capacitatea de producție în masă.
La Berlin, pe 11 decembrie, Mark Rutte a tras un semnal de alarmă, afirmând că există riscul ca Rusia să fie pregătită să folosească forța militară împotriva NATO în următorii cinci ani și susținând că un astfel de conflict ar putea avea proporții comparabile cu războaiele prin care au trecut bunicii și străbunicii. Rutte a îndemnat statele membre să-și crească producția militară și investițiile în apărare, subliniind necesitatea unei mobilizări a întregii alianțe, iar mesajul către cetățeni și parlamente a fost că timpul pentru acțiune este acum. Comentariile sale au purtat și o nuanță morală, ridicând întrebări despre prețul pe care un lider l-ar plăti din cauza propriului orgoliu.
Un element central al discursului a fost acuzația la adresa Chinei: Rutte a susținut că fără sprijinul Beijingului Rusia nu ar putea susține războiul, menționând că aproximativ 80% dintre componentele electronice critice din dronele rusești provin din China și că tehnologia chineză ajunge astfel în sisteme utilizate pe câmpul de luptă. Această afirmație a fost folosită pentru a ilustra interdependența tehnologică care complică un conflict regional dincolo de o simplă înfruntare militară.
Această imagine a unei alianțe unite se lovește însă de realități diplomatice diferite. Ministrul de Externe german Johann Wadephul, întors din China după discuții cu omologul Wang Yi și cu ministrul comerțului chinez, a abordat probleme legate de mineralele rare de care depinde industria germană. Această materie primă este dominată la scară globală de China, iar Europa se confruntă cu o capcană: prețuri de export mici practicate de furnizorul chinez, dar o dependență a industriei europene de minerale extrase și rafinate în principal în China. Potrivit Reuters, Beijingul ar putea acorda acces prioritar anumitor producători europeni, o mișcare interpretabilă fie ca o concesie economică, fie ca o manevră de influență.
Problemele de imagine persistă: în timp ce Rutte subliniază rolul Chinei ca sprijin pentru Rusia, un reprezentant german pleacă la Beijing pentru negocieri economice. Această dualitate reflectă o dilemă pragmatică: interesele economice și nevoia de materii prime se intersectează cu preocupările de securitate.
Pe de altă parte, schimbarea tonului în politica americană este vizibilă în noua Strategie Națională de Securitate a administrației Trump. Spre deosebire de 2022, când Rusia era descrisă ca o amenințare imediată la adresa ordinii internaționale, strategia din 2025 pare să reducă accentul pe apărarea militară directă a Europei, favorizând în schimb angajamente diplomatice pentru gestionarea relațiilor europene cu Rusia și refacerea stabilității strategice. Aceasta a stârnit îngrijorare în rândul liderilor europeni, care văd în lipsa unui angajament american clar o creștere a vulnerabilității continentului.
Tema rivalității cu China este reluată și în presa americană: editorialul New York Times se bazează pe un document intern al Pentagonului, denumit Overmatch Brief, pentru a evidenția creșterea capacității militare chineze. Conform acelui raport, în simulările interne China ar putea lovi și neutraliza cel mai mare portavion american, US Gerald Ford, exploatând vulnerabilități la atacuri cu submarine convenționale și folosind un arsenal semnificativ de rachete hipersonice. Jurnaliștii menționează și faptul că președintele Xi Jinping a cerut armatei chineze să fie pregătită până în 2027 pentru o posibilă reîntregire în jurul Taiwanului, ceea ce pune presiune pe planificarea militară americană.
Soluțiile sugerate în spațiul public și în editoriale includ idei precum dezvoltarea de sisteme de arme autonome și reglementarea lor la nivel global, sprijinirea firmelor noi și inovatoare în detrimentul marilor contractori tradiționali și, esențial, colaborarea industrială cu aliații pentru a recupera decalajul de producție față de China. Datele invocate arată rolul dominant al Chinei în producția manufacturieră mondială, cu aproximativ 35% din producția globală, în timp ce SUA și UE contribuie fiecare cu circa 17%.
Overmatch Brief evidențiază creșterea capacității militare chineze și vulnerabilitatea anumitor platforme americane, printre care portavionul Gerald Ford, precum și amenințarea rachetelor hipersonice. Situațiile concrete menționate în text, mineralele rare, procentele de producție (35% pentru China, 17% pentru SUA și UE) și anul 2027 pentru pregătirea chineză, subliniază că nu este vorba doar de retorică, ci de elemente tangibile care cer răspunsuri politice și industriale. Cum ar trebui, în opinia dumneavoastră, Europa și Statele Unite să-și coordoneze reacția la aceste provocări?
Fii primul care comentează