Când Marina Abramović reconstituie propria moarte de șapte ori, reprezentația se desfășoară în galerii cu tavan jos și reverberații profunde: Cisternerne, fost rezervor de apă din Søndermarken, Copenhaga. Pe de-o parte continuă obsesia artistei pentru corp, prezență și risc, începută în anii 1970; pe de altă parte devine o întâlnire cu istoria operei, cu vocile acelei epoci, în special Maria Callas, care au modelat modul în care percepem astăzi teatrul. Spațiul subteran, cu rădăcini în secolul al XIX-lea, se transformă într-un soi de teatru primitiv, unde sunetul și umbrele au aceeași importanță ca interpreții.
Seven Deaths nu e o proiecție obișnuită, ci o instalație totală de aproximativ o oră în care vizitatorii străbat fizic o procesiune cinematică. În cele șapte filme, Abramović joacă propriul sine în rolurile eroinelor operelor sortite pieirii, acompaniată în off de vocea Mariei Callas. Publicul nu stă pe scaun; se mișcă prin coridoare întunecate și întâlnește fiecare moarte pusă în scenă în secvențe care modifică lumina, umbra și sunetul. William Dafoe apare ca o prezență care intensifică momentele culminante, iar granițele dintre rol, biografie și confesiune tind să se estompeze.
Cisternerne contribuie esențial la atmosfera lucrării. Întunericul continuu și reverberația de 17 secunde transformă fiecare notă într-un element arhitectural; vocea Callas pare să alunece pe pereți și să revină într-un ecou care structurează spațiul. E pentru prima dată când Seven Deaths este prezentată ca o experiență de parcurgere a spațiului, nu ca un spectacol pasiv. Tine Vindfeld, curatorul-șef, descrie lucrarea ca o confruntare cu teme precum dragostea, pierderea, dorul și frica, teme care apar atât în operă, cât și în viața personală a artiștilor.
Nu este vorba despre o celebrare a carierei, ci despre o reevaluare: finalurile grandioase ale operei sunt reduse, devin mai calme, mai intime, aproape confesive. Abramović a lucrat de-a lungul vieții pe tensiunea dintre corp și spectacol, iar aici acea tensiune se refractă prin materialul operei. Rezultatul este o oglindire între devotamentul artistic și prețul pe care îl cere acesta, iar procesul teatral capătă valențe de examinare personală.
Expoziția este deschisă între 14 martie și 30 noiembrie 2026, ultima zi coincizând cu împlinirea a 80 de ani a Marinei Abramović, născută în 1946 la Belgrad. În același an, artista va inaugura o expoziție personală la Gallerie dell’Accademia din Veneția, devenind prima femeie în viață care expune în această instituție. Marina Abramović este recunoscută ca o pionieră a artei performative; încă din anii 1970 a depășit granițele dintre corp, minte și public prin lucrări precum Rhythm 0 (1974) și The Artist Is Present la MoMA (2010). Lucrările ei au fost prezentate în Danemarca la Louisiana, iar acum activitatea sa alternează frecvent între New York și proiecte globale.
Seven Deaths la Cisternerne transformă vocea Mariei Callas într-un element arhitectural și conferă ecoului statut de personaj. Această montare reia teme pe care Abramović le-a cultivat decenii la rând, dar le plasează într-un cadru care le schimbă sensul: opera întâlnește performance-ul în întunericul unui rezervor transformat în sală de reflecție. V-ar interesa să auziți cum sună o arie când reverberația de 17 secunde o readuce ca pe o amintire?
Fii primul care comentează