De când limba a început să fie pieptănată și afișată în săli oficiale și pe platforme sociale, dezbaterea despre felul în care vorbim și despre cine ne modelează expresia pare interminabilă. Lucian Postu semnalează, dintr-o perspectivă critică și acidă, starea actuală a limbii române la București și în Republica Moldova, arătând cum ceremonii, instituții și lideri publici contribuie la o imagine dezordonată și adesea teatrală a ceea ce ar trebui să reprezinte un bun comun.
Ziua Limbii Române este tratată, de mult timp, ca un spectacol festiv: parade de steaguri, alocuțiuni patetico-patriotice și formulări care sună mai mult a clișeu decât a grijă reală pentru limbă. Postu pune în paralel această situație cu ritualurile propagandistice de altădată, însă nu recurge la exagerări melodramatice, observația rămâne lucidă: vorbele pompoase nu ascund realități administrative sau culturale precare. În Republica Moldova, autorul observă revenirea pronunțată a limbii ruse ca reper mental și comunicational, în ciuda eforturilor și retoricii pro-românești de după 1989. În schimb, la sud de Prut, limba are de suferit din pricina unui mediu public dominat de politicieni și administratori care, frecvent, nu oferă modele de vorbire și scriere clare sau corecte.
Un punct pe care îl subliniază cu fermitate este invazia anglicismelor. Postu distinge între influențele istorice necesare, precum împrumuturile din franceză din secolul XIX, și avalanșa recentă de termeni englezești folosiți ca ecouri de turmă. Utilizarea necritică a englezismelor în spațiul public și mediatic este percepută ca o formă de degradare a discursului, mai ales când e ambalată în emisiuni sau titluri ce încearcă să pară mai moderne decât sunt.
Critica se îndreaptă și către mediul academic: conducerea Institutului de Filologie din Iași primește mustrări pentru tăcere sau complicitate, atunci când ar fi trebuit să fie vocea decenței lingvistice. Autorul ironizează atitudinile acomodante ale unor figuri academice care apar alături de politicieni agramați, validând astfel exemple publice slabe. Această asociere între instituții culturale și politică subminează credibilitatea eforturilor de conservare a limbii și creează un gol de autoritate morală.
Postu invocă și un registru literar-emoțional, aducând în discuție o variantă politizată a unei strofe de Alexei Mateevici despre starea limbii; imaginea este aceea a unui tezaur lingvistic împotmolit, prins în fundături istorice. Metafora sugerează că limba, deși festiv teoretizată, rămâne adesea neîngrijită, îngropată sub indiferență și uzură instituțională. Observațiile nu se opresc la reproșuri; ele semnalează, implicit, necesitatea respectului cotidian față de limbă: nu prin festivisme, ci prin practici pedagogice serioase, modele publice corecte și responsabilitate instituțională.
Din punct de vedere stilistic, textul original este acid, uneori tăios, dar păstrează claritatea observației critice: nu e vorba doar despre nostalgie după un trecut idealizat, ci despre o constatare a prezentului, în care limbajul suferă din cauza unor practici publice deficitare. Problemele sunt multiple: insuficientă autoritate a cercetării filologice, acomodarea mass-media la formule comode, politicieni care nu servesc drept exemplu și o reapariție a unor influențe lingvistice ce transformă treptat peisajul mental și comunicativ al societății.
Privind tema în ansamblu, e limpede că limba nu este doar un instrument de comunicare, ci și o oglindă a structurii sociale și politice. Felul în care vorbim reflectă cine suntem colectiv, ce valori promovăm și ce tip de instituții apreciem. O limbă sănătoasă cere eforturi constante: educație solidă, modele publice coerente și dezbateri culturale sincere, nu doar zile-festival sau lozinci patriotice care maschează deficiențe concrete. În fine, restaurarea respectului pentru limbă impune responsabilitate la toate nivelurile, de la școală și mass-media până la instituțiile culturale și politice.
Voi ce observați în jurul vostru: vorbim mai corect sau doar mai gălăgios?
Fii primul care comentează