Debut: Cine, ce și unde, despre statul român și responsabilitate publică în România.
De câţiva ani, orice scandal public sau eroare care iese la iveală primeşte rapid aceeaşi etichetă: statul român. Fie că vorbim despre o anchetă judiciară, despre fraude cu bani publici, despre abuzuri administrative sau despre pierderi de resurse, vinovatul devine, de regulă, acest construct abstract numit statul. Pare comod: e mai uşor să invoci o entitate vagă decât să arăţi cu degetul spre oameni concreţi. Problema e că, dincolo de sintagmă, statul nu e o fiinţă separată de noi; e alcătuit din funcţionari, politicieni, magistraţi şi demnitari care iau decizii, semnează documente şi gestionează resurse.
Pe plan juridic, România nu duce lipsă de legi. Avem un corp legislativ relativ complet şi în mare măsură compatibil cu standardele europene. Diferenţa se face, însă, la aplicare. Admirarea excesivă a independenţei justiţiei poate degenera în arbitrar: dacă libertatea decizională a unui magistrat este înţeleasă ca libertatea de a decide după voinţă proprie, legea devine opţională. Într-un stat de drept, legea nu e o sugestie, ci cadrul obligatoriu care limitează puterea şi garantează echitatea.
Invocarea „statului” ca vinovat ascunde o realitate incomodă: multe abuzuri şi fraude au autori concreţi. Când cei însărcinaţi cu gestionarea banilor sau cu aplicarea legii acţionează în scopuri personale sau din nepricepere, nu poţi arunca vina pe un concept abstract. Transferul responsabilităţii de la individ la „stat” devine, de fapt, o modalitate de a exonera vinovaţii. De aici provine şi sentimentul, justificat, de impunitate: cazuri mari rămân, frecvent, fără consecinţe personale clare.
Responsabilitatea este, în drept, personală. Orice act contrar legii, indiferent de nivel sau de sumă, trebuie legat de semnătura şi decizia persoanei care l-a comis. Când cei care încalcă legea sunt reprezentanţi ai statului, efectul este dublu: nu doar normele sunt încălcate, ci încrederea cetăţeanului în instituţii are de suferit. În faţa unei abateri comise de un particular, cetăţeanul se poate adresa justiţiei; ce se întâmplă când tocmai instituţiile care ar trebui să aplice legea se abat de la ea? Acolo nu mai vorbim doar de un prejudiciu punctual, ci de o rană la temelia statului de drept.
Soluţia nu vine dintr-o formulă magică, ci din schimbarea mentalităţii instituţionale. E nevoie de transparenţă reală în cheltuirea banilor publici şi în modul în care se iau marile decizii. Mecanismele de control şi sancţiune trebuie să fie clare şi eficiente, astfel încât niciun funcţionar, oricât de influent, să nu poată ascunde abuzuri în spatele sintagmei statul român. Mai mult, cultura juridică trebuie consolidată în jurul principiului că legea se aplică uniform, indiferent de persoană sau funcţie.
Statul nu trebuie să devină scut pentru fraude, ci oglinda respectului colectiv faţă de lege. Responsabilitatea trebuie să revină acolo unde îi este locul: la persoanele care, prin deciziile lor, aplică sau încalcă legea. Doar aşa instituţiile se vor recâştiga treptat încrederea cetăţenilor, iar „statul român” va înceta să mai fie un paravan pentru vinovaţi.
Ce crezi că ar trebui făcut, concret, pentru ca responsabilitatea individuală să fie mai vizibilă și aplicată în administrația publică?
Fii primul care comentează